Bucuria Sărbătorilor se prelungeşte, a treia zi după Crăciun, cu sărbătoarea Sf. Arhidiacon Ştefan. Deşi multora li se pare că avem încă un prilej de ghiftuială stomacală şi de petrecere cu distracţie, lucrurile sunt mult mai profunde.

Cinstim pe primul martir, ucis în lupta sa cu nedreptatea acestei lumi, ceea ce ne învaţă că libertatea interioară se câştigă uneori chiar cu preţul vieţii. Căci creştinism fără martiraj, nu prea se poate.

Sf. Ştefan este primul martir al Bisericii, dacă exceptăm faptul că primul ucis pe nedrept este Însuşi Capul Ei, Hristos. Cum însă sfinţenia martirajului presupune nu doar uciderea pe nedrept, ci şi sfinţenia idealurilor sau a mărturiei pentru care se pătimeşte, nu putem lua în calcul uciderea idealurilor. Hristos, Cel ce de la începutul vieţii Sale omeneşti a stârnit în regele Irod, fără a dori, duşmănia şi crima unei lumi corupte, într-un final îşi va da viaţa asemenea unui martir, dar El însuşi rămâne izvorul Vieţii.

Martirajul este prezent în discursul public al Mântuitorului ca o stare firească a vieţii creştine. El spune că, în lume, creştinii vor avea necazuri; că vor fi prigoniţi pe nedrept, asemenea Lui; că martirajul porneşte din mândria şi ura prigonitorilor, care nu concep, în conştiinţa lor, a fi deranjaţi de nimeni şi de nimic supărător. De fapt, aceasta este una din multiplele cauze pentru care mulţi urăsc pe Dumnezeu (unii comentează furibund şi jignitor chiar pe forumul de aici): sentimentul de mustrare interioară ce, din orgoliu, nu poate fi depăşit. Certarea şi mustrarea imoralităţilor, care ar trebui să mobilizeze spre îndreptare, devin, fără voia lor, stimulente ale urii. Iar responsabilă pentru aceasta este lipsa de cunoaştere şi trăire duhovnicească: „Cel neînvăţat nu-l va iubi pe cel care-l ceartă şi nici nu se va aduna laolaltă cu înţelepţii.”

Dar poate că cea mai frumoasă definiţie a martirajului o găsim în asemănarea cu durerile naşterii, pe care Hristos o enunţă în Evanghelie: „Adevăr, adevăr vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume”. Pilda se regăseşte în cuvântarea de despărţire pe care Hristos o adresează ucenicilor chiar înainte de a fi prins şi Răstignit, o sinteză divină a vieţuirii creştine în lumea întunericului moral. Prin urmare, mucenicia o putem defini ca o durere temporară a naşterii omului întru sfinţenie.

Cele relatate până aici se regăsesc şi în istoria primului martiraj creştin, relatată pe larg în cartea Faptele Apostolilor, de la cap. 6, versetul 8, până la finalul cap. 7. Ştefan era un bărbat „plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, care, în primul an de existenţă al Bisericii, a fost primul arhidiacon hirotonit, alături de alţi şase diaconi, pe care îi şi avea în grijă. Înţelepciunea şi dragostea sa pentru cele sfinte au fost răsplătite de Dumenzeu cu „minuni şi semne mari în popor”, ceea ce a dus la intrarea în conflict cu o parte a iudeilor, care negau divinitatea lui Hristos. Prin urmare, prin mărturii mincinoase, este acuzat pe nedrept de erezie şi este dus la judecată înaintea Sinedriului şi a Arhiereului iudeu, Caiafa. El se apără printr-o lungă cuvântare, în care acuză că aşa cum imoralitatea unor iudei a ucis pe profeţi, tot aşa cei din Sinedriu L-au ucis pe Hristos.

„Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea Îi staţi împotrivă Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre profeţi nu l-au prigonit părinţii voştri? Ei i-au omorât pe cei ce-au prevestit sosirea Celui-Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, cei ce-n rânduială de la îngeri aţi primit legea şi n-aţi păzit-o!”

Acuzele stârnesc furia Sinedriului şi a unei părţi din popor, dar Ştefan continuă să mărturisească divinitatea lui Hristos, ceea ce va înfuria şi mai tare poporul, care-l va scoate din cetate şi-l va ucide cu pietre. Astfel a primit cununa muceniciei, sfinţeniei şi nemuririi, aşa cum o arăta profetic şi semnificaţia numelui său (Ştefan = cununa învingătorului, în greceşte).

«Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!“ Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi’ntr’un cuget s’au năpustit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi îl loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!…“. Şi zicând acestea, a adormit. Şi Saul se învoise la uciderea lui. Şi în ziua aceea prigoană mare s’a făcut asupra Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s’au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei. Iar nişte bărbaţi cucernici l-au îngropat pe Ştefan, şi plângere mare au făcut pentru el.»

Interesantă este aici menţionarea lui Saul, cel ce din prigonitor al Bisericii va deveni Apostol şi mucenic, precum şi dragostea arătată sfântului mucenic Ştefan de către alţi creştini, pentru faptul că a fost primul care şi-a vărsat sângele pentru Evanghelie. De altfel se ştie bine că sângele martirilor stă la temelia Bisericii creştine. Primele trei secole au fost inundate în acest sânge care, fiind vărsat cu dragoste, devine izvorâtor şi înmulţitor de dragoste creştină. Acesta este şi unul din motivele cinstirii sfinţilor şi moaştelor lor (orice Sfânt Altar se clădeşte şi astăzi pe moaştele sfinţilor, ca şi oricare Sfântă Liturghie se oficiază pe Antimisul ce conţine sfinte moaşte). Poate aşa vor înţelege dragostea noastră şi cei ce ne jignesc prin apelativul “pupători de moaşte”.

Din păcate, există şi reversul nedorit, ca din potenţial mucenic să ajungi prigonitor. Lipsa înţelegerii depline a atitudinii mărturisitoare conduce şi astăzi la devieri majore de atitudine, chiar în rândul presupuşilor mărturisitori creştini. Aceştia se transformă ei înşişi în prigonitori ai tuturor celor ce nu le acceptă ideile absurde. Îi găsiţi mai ales pe blogurile cu tentă legionară, dar şi pe alte site-uri sau comment-uri, unde sub masca anonimatului, îşi permit înjurături, defăimări şi alte laşităţi. Uneori se merge atât de departe încât se confundă mucenicia în Hristos cu martirajul din alte motive: politice, economice, sociale şi chiar jurnalistice, căci am văzut şi jurnalisti care deranjează puternicii zilei şi o păţesc. Departe de mine de a desconsidera toate aceste din urmă forme de martiraj, doar am dorit să atrag atenţia asupra confuziei. Ca şi confuzia cu cele trei zile de Crăciun, când de fapt Naşterea este serbată doar prima zi. A doua este dedicată Născătoarei de Dumnezeu, iar a treia cinstim, iată, pe Sf. Ştefan. Nu întâmplător, deoarece, conform Bibliei, Sf. Părinţi susţin că Hristos a primit mucenicia acestuia cu deosebit respect, ridicându-se în picioare, de-a dreapta Tatălui, aşa cum vede Sf. Ştefan, iar Iisus se naşte spre mucenicia multora, după cum profeţeşte Dreptul Simeon către Maica Domnului (întâlnirea dintre ei este tot rânduială divină, deoarece pe vremea când traducea Vechiul Testament, Simeon se încăpăţâna să nu creadă că o Fecioară va naşte pe Mesia, motiv pentru care este „pedepsit” ca să trăiască până va vedea minunea cu proprii ochi): „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.”

Imperfecţiunea morală generează şi astăzi martiraj creştin, în dubla sa formă de manifestare: exterior şi interior.

Despre cel exterior a avertizat Hristos, tot în cuvântarea de despărţire amintită mai sus: „ba chiar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare lui Dumnezeu.” Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Este şi unul din mesajele ce străbat Pastorala de Crăciun a Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Teofan: „Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI”. Miezul problemei îl ştim deja cu toţii: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico-mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Dar nu este încă lămurit ce fel de om este acesta, din moment ce există un martiraj lent şi sistematic al celor numiţi pe nedrept „din lumea a treia”. De altfel, sunt numeroase situaţiile în care diverse autorităţi sau guverne îşi prigonesc proprii cetăţeni, în diverse trepte de chinuire, prin lipsuri şi umilinţe, cedând în faţa ideologiilor şi intereselor politico-economice globaliste. Ce folos că putem cuceri lumea întreagă dacă ne vom pierde sufletul? Căci mult mai periculoasă este moartea sufletească.

Şi astfel, ajungem la mucenicia interioară, adevăratul război sfânt pe care trebuie să-l purtăm cu toţii. Ea urmeză două drumuri, total diferite: unul este uciderea sufletului prin păcatele noastre, al doilea este uciderea păcatului prin virtuţile sufletului. Recomandarea tuturor sfinţilor este urmarea celei de-a doua căi.

Dacă ameninţarea cu moartea trupului poate lipsi din viaţa creştină, ameninţarea cu pierderea mântuirii prin moartea sufletească nu lipseşte din viaţa nici unui creştin. Ea este adeseori cauzată de libertăţile greşit folosite şi este mult mai gravă decât moartea trupului, după cum ne atrage atenţia Hristos: “Dar vă spun Eu vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nimic mai mult nu pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, v-o spun Eu vouă, de acela să vă temeţi!”. Prin urmare, faptul că ne omoară cineva trupeşte nu este chiar atât de grav. Tot Hristos spune că în faţa ameninţării morţii sufleteşti, „trupul nu foloseşte la nimic”. Oricum vom învia. Dar dacă murim sufleteşte, nu vom mai rămâne cu mare lucru după înviere, ci ne vom trezi goi, singuri şi deznădăjduiţi.

De aceea, pentru mulţi dintre creştinii de azi, cea mai importantă luptă este lupta cu ei înşişi, biruirea căderilor proprii şi a pervertirii sistemului de valori umane, care ne pot ucide sufleteşte, definitiv şi irevocabil. O auto-mucenicie a propriilor slăbiciuni, prin care încercăm să ne salvăm sufleteşte. Este şi unul din principiile pe care Sf. Pavel îl tot repetă în epistolele sale. El scrie:

– către Romani “omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, pentru ca noi să nu mai fim înrobiţi păcatului; căci cel ce a murit este eliberat de păcat”.

– către Galateni “m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine…Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”.

Martiriul este aşadar o stare firească a creştinului, deoarece căutarea desăvârşirii presupune o stare de luptă interioară şi, uneori, exterioară, cu viciile, nedreptăţile sau corupţia. Dar în condiţiile unui consumism bazat din ce în ce mai mult pe pofte şi plăceri, martirajul pare nebunie, asemena Crucii.

Mai are cineva dragoste de mucenicie?

Sursa: Pr. Eugen Tanasescu, www.adevarul.ro

Posted in: Articole.
Last Modified: ianuarie 10, 2016

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.