Trebuie să discutăm despre monahism în esenţa lui, pentru că aşa cum îl poftim noi, aşa cum şi-l închipuie tinerii care râvnesc după această viaţă fără să se poată hotărî, el este ceva confuz.
Într-adevăr, ce este monahismul? Pentru că avem monahi singuratici, avem monahi în obşte, avem monahi care trăiau în comunitate de câte 3-4-5, avem monahi care au trăit în pustietăţi, avem monahi care au trăit în oraşe, avem o mulţime de monahi care s-au mântuit fiecare pe calea lui. Dacă citim în rânduielile călugăreşti, vedem că unii aveau atâtea ceasuri de rugăciune, unii posteau într-un fel, alţii nu dormeau ş.a.m.d. Dar este ceva care pe toţi aceştia îi face să se numească cu un singur nume: monahi.
Monahismul nu este un mod de viaţă aşa cum îl percepe majoritatea, monahismul nu este neapărat o metodă mai accesibilă, mai lesnicioasă de a lucra virtuţile, nici măcar aceasta! Monahismul nu este o sumă de nevoinţe pe care omul şi-o însuşeşte. Pentru că toate nevoinţele pe care le practică un monah le poate practica foarte bine, şi poate chiar mai bine, un mirean. Nu mă fac monah pentru a deveni un mare postitor sau un mare rugător sau un mare iubitor de tăcere sau isihast, numiţi-o cum vreţi. Mă fac monah din dorul inimii, din focul mare care mă-mpinge afară din această lume, pentru a-mi deschide porţile spre fericirea viitoare.
În troparul, în cântarea de obşte adusă pustnicilor, se spune aşa: „Viaţa pustnicilor fericită este, a celora ce se într-aripează cu dumnezeiescul dor”. Monahismul este dor dumnezeiesc. În măsura în care cineva îşi aprinde sau simte în sine aprins acest dor şi îl creşte, el este monah sau nu mai este. Nu te poate face monah nici legământul tău, nici haina pe care o porţi, ci monah te poate face acest dor care este în inima ta.
Părinţii compară monahul cu o cratiţă pusă la foc. Câtă vreme este fierbinte, muştele nu se pot aşeza pe ea, dar dacă se răceşte, muştele vin şi o murdăresc. Monahul este foc. Cum îşi aprind e el acest foc este treaba lui, este treaba duhovnicului – prin tăcere sau prin învăţătură, prin post sau prin rugăciune, în viaţa de obşte sau în ascuns. (…)
Astăzi, desigur, ne putem sminti de foarte multe lucruri. Pentru că, dacă vom citi rânduielile călugăreşti de odinioară ale părinţilor şi vom căuta să le regăsim în mănăstirile noastre, mă tem că nu vom mai găsi mare lucru. Dar ceea ce nu poate fi luat, nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de duhuri rele este acest dor care arde în inima omului.
Iată de ce monahismul este ademenitor, dar, pe de altă parte, el este neînţeles, este înfricoşător, este greu cu adevărat, pentru că acest dor, acest foc, este foc din focul pe care a venit Hristos să-l aprindă pe pământ. Acest foc nu-l poate nimeni aprinde în inima sa, nici prin gânduri bune, „pozitive”, ca să vorbim în termenii psihologiei de azi, nici prin vreo nevoinţă anume. Ci acest foc se aprinde prin jertfă, prin dragoste, prin smerenie.
De multe ori, numeroasele nevoinţe care sunt lăudate şi care sunt bune, atunci când sunt făcute în afara smereniei, în afara dragostei, sting acest foc ca nişte lemne prea groase, prea mari şi umede cu care putem stinge un foc prea plăpând. Acest foc este foc al pocăinţei.

                                                 Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 66-69

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.