30 noiembrie 1986
Mitropolitul Antonie de Suroj

În aceste zile ale Postului Naşterii Domnului, care ne vor duce spre bucuria Întrupării Domnului, Biserica, prin înseşi cuvintele lui Hristos, ne preîntâmpină aspru şi limpede. În pilda de astăzi despre bogatul cel nebun  (Luca 12, 16-21), Hristos vorbeşte despre jitniţele pline cu bunuri materiale; însă noi toţi suntem bogaţi în feluri foarte diferite, dar nu întotdeauna anume în perspectivă materială. Cât de ferm noi ne bizuim pe relaţiile noastre cu Dumnezeu, ce sprijin de nădejde noi găsim în cuvintele evanghelice, în cuvintele Mântuitorului, în învăţătura Apostolilor, în credinţa noastră ortodoxă! Şi cu cât mai mult noi trăim, cu atât mai multe gânduri, cunoştinţe adunăm, şi chiar inimile noastre devin tot mai bogate în sentimente, răspunzând frumuseţii cuvântului lui Dumnezeu.

Dar nu aceasta ne mântuieşte: ne mântuieşte puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care ne învaţă, treptat, şi ne poate curăţa şi schimba la faţă. Şi, chiar dacă Dumnezeu ne oferă harul Său nelimitat, din belşug, noi înşine suntem în stare să primim doar într-o măsură foarte mică darurile Sale. Noi suntem aproape incapabili să deschidem inimile noastre către harul divin; hotărârea voinţei ne părăseşte, noi nu avem curajul de a parcurge calea pe care am ales-o noi înşine deoarece ea este atât de minunată şi dătătoare de viaţă.

Apostolul Pavel ne oferă o imagine: noi semănăm cu rămurelele mirositoare, altoite, rană către rană, pe pomul de viaţă-făcător, care este Hristos. Da, noi suntem altoiţi – dar câtă sevă de viaţă-purtătoare poate pătrunde în vasele unei rămurele? Câtă viaţă va fi dată şi primită? Aceasta depinde de cât de mult sunt deschise vasele ramurii şi câtă sevă poate curge prin ele liber – şi acest lucru depinde de noi.

Acum vine timpul postului şi al sobrietăţii, care ne va duce şi ne va pune în faţa lui Dumnezeu Care a venit în trup pentru a ne mântui. Însă venirea Lui de asemenea este şi judecată, pentru că nu poţi să-L întâmpini pe Dumnezeu fără a te pomeni în faţa judecăţii. Şi iată atunci, se va găsi oare în noi ceva comun, ceva ce ne-ar înrudi cu Fiul lui Dumnezeu, Care, din dragoste jertfitoare, răstignitoare de sine, Se dă în mâinile noastre? Sau noi vom trebui să stăm în faţa Lui şi să spunem: Eu am primit darurile Tale, însă nu am adus rod – la fel ca şi omul cel din pildă, care a primit un talant şi l-a ascuns, îngropându-l în pământ? Vom fi noi ca şi cei invitaţi la cina de nuntă a fiului împăratului, care au refuzat să vină: unul – pentru că a cumpărat ţarină; el a vrut să devină proprietar de pământuri, dar pământu-l l-a înrobit; sau altul, care a avut o treabă pe pământ şi nu a avut timp să se abată de la preocupările sale de dragul lui Dumnezeu, nu a avut timp să fie cu El; sau cel care şi-a găsit femeie după inima sa, şi nu a avut în inimă loc pentru a împărtăşi bucuria mirelui împărătesc.

Această pildă se va citi la sfârşitul postului Naşterii Domnului, chiar înaintea venirii Mântuitorului, iar noi, cum ne vom pregăti de ea? Vom continua să adunăm, fără a aduce rod?

Post nu înseamnă că trebuie să cerşeşti de la Dumnezeu şi mai insistent, decât de obicei; post nu înseamnă că trebuie să vii la Împărtăşanie mai des, decât de obicei. Postul este timpul când noi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu, să ascultăm de glasul conştiinţei noastre – şi să ne abţinem de la Împărtăşanie, dacă noi nu suntem în stare să ne împărtăşim cu vrednicie. Iar împărtăşirea cu vrednicie înseamnă că înaintea fiecărei Împărtăşanii noi trebuie să ne împăcăm cu toţi cei cu care am fost certaţi; trebuie să ascultăm atent toate judecăţile de conştiinţă şi de inimă, care ne mustră pentru faptul că L-am trădat pe Dumnezeu şi nu am fost fideli oamenilor – şi să facem ceva în acest sens; noi trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeul Cel Viu, pentru ca să nu se întâmple că El a murit pentru noi în zadar. De aceea, acum avem sarcina de a lua aminte la noi înşine, de a ne supune unei judecăţi aspre şi nemiloase, şi de a ne apropia de Împărtăşanie prin mărturisire, prin pocăinţă, prin cercetarea minuţioasă a vieţii noastre proprii, astfel, ca să nu rămânem condamnaţi pentru că ne-am apropiat cu nevrednicie de Cina Sfântă.

Iar aceasta presupune câteva lucruri simple, dar necesare: este inadmisibil să te apropii de Împărtăşanie, dacă ai întârziat la Liturghie; este inadmisibil să te apropii de Împărtăşanie, fără a te pregăti în timpul săptămânii premergătoare, cu rugăciune, cu cercetarea conştiinţei, cu Pravila înainte de Împărtăşanie. Dacă Pravila este prea lungă pentru ca să o poţi citi sâmbăta seara, după slujba Privegherii, atunci rugăciunile din ea poţi să le împarţi pe săptămâna întreagă, adăugându-le la pravila rugăciunilor de seară şi de dimineaţă. În tot cazul, disciplina care se cere de la noi tot timpul, în aceste zile trebuie să fie şi mai aspră. Şi Biserica Ortodoxă ne învaţă că cei care doresc să se apropie de Împărtăşanie, trebuie să fie prezenţi şi la slujba Privegherii sâmbăta seara, ca să se pregătească de întâmpinarea Domnului în ziua Învierii Sale.

Toate acestea nu sunt doar nişte „reguli” pur formale, disciplinare; acestea sunt chemări care ne conduc de mânuţă, spre adâncul vieţii duhovniceşti, spre o mai destoinică – sau măcar şi mai puţin destoinică – întâmpinare a Domnului.

De aceea, să intrăm acum în Postul Naşterii Domnului, şi să ne pregătim prin disciplină aspră a minţii, cercetând cu atenţie mişcările inimii: ce atitudine avem faţă de alţii, faţă de noi înşine, faţă de Dumnezeu, cum învăţăm de la Biserică rugăciunea, închinarea şi ascultarea poruncilor lui Dumnezeu?

De asemenea, să fim mai atenţi, decât de obicei, la respectarea regulilor fizice ale postului. Acestea au scopul de a ne ajuta să ne lepădăm de relaxare şi îngăduinţă faţă de slăbiciunile noastre, de a trezi în noi atenţia şi vegherea, de a nu ne permite să împietrim în duhul lumesc ce împiedică avântul nostru către Dumnezeu.

Respectaţi aceste reguli, pregătiţi-vă atent pe parcursul întregului Post al Naşterii Domnului, aşteptând venirea Mântuitorului, însă nu pasiv, ci în starea de priveghere şi trezvie, în care ostaşul de gardă stă la strajă, aşteptând venirea Împărătesei sau a Împăratului său. Să ţinem minte, că a te afla în prezenţa lui Dumnezeu este cea mai mare cinste, cea mai mare sfinţenie ce ni se poate oferi; nu este un „drept” de-al nostru, ci onoarea supremă pe care ne o face Dumnezeu – să avem, deci, ţinuta respectivă! Amin.

din cartea Mitropolitul Antonie De Suroj: Predici
tradus din limba rusă
de preotul Constantin Cojocaru

sursa preotconstantincojocaru.blogspot.com

Leave a reply

required