1959 era al doilea an de când reprezentanţii Departamentului Cultelor exercitau presiuni la adresa Bisericii, mai ales în problema mănăstirilor. Acţiunea desfăşurată de funcţionarii Departamentului era atent monitorizată de către Securitate. Ofiţerii Securităţii întocmeau rapoarte privind istoricul, starea economică a mănăstirilor, statistica personalului şi aplicarea măsurilor de limitare a fenomenului monahal.

Într-un referat din 31 ianuarie 1959 al Securităţii Constanţa către Direcţia de Informaţii Interne se aduceau informaţii despre starea monahismului dobrogean şi propuneri pentru limitarea fenomenului. Astfel, Mănăstirea Cocoş, de lângă Niculiţel, jud. Tulcea, poseda 34 ha cultivate cu cereale, legume şi pomi fructiferi. Obştea mănăstirii număra 44 de vieţuitori, din care 9 preoţi, 2 diaconi, 22 călugări şi 11 fraţi, în frunte cu stareţul Damaschin Doruş. Potrivit referatului, se avea în vedere ca într-o primă etapă să fie scoşi 9 călugări cu vârsta de până la 40 de ani şi care nu aveau şapte clase primare, apoi cei în etate de până la 65 de ani. Deoarece mănăstirea dispunea de o capacitate mare de cazare (130 camere), atunci restul de 6 călugări urmau să fie mutaţi la Mănăstirea Dervent, iar aşezământul transformat în sanatoriu TBC.

A doua mănăstire descrisă în documentul Securităţii era Saon (foto). Obştea din acest aşezământ era constituită din 53 de călugăriţe, care confecţionau covoare în cadrul unei „secţii cooperatiste de ţesături“ şi se ocupau cu pomicultura, agricultura şi viticultura. Mănăstirea poseda 42 ha teren arabil, 20 ha livadă, 4 ha de viţă-de-vie şi 11 ha de păşune. Ca şi în cazul bisericii Mănăstirii Cocoş, în 1957 fusese refăcută pictura interioară a locaşului de la Saon. În referatul Securităţii se arăta că maicile de la Saon fac „propagandă mistico-religioasă“ în comunele învecinate. Din acest motiv se propunea scoaterea lor din mănăstire în trei etape: în prima, 37 de călugăriţe în etate de până la 40 de ani şi care nu au şapte clase primare; în a doua etapă, cele cu vârsta de peste 40 de ani, iar în treia să fie mutate la alte aşezăminte monahale. Saonul urma să fie preluată de GAC Somova, mai ales că „ducea lipsă de teren arabil“.

În apropierea Saonului, era/este Mănăstirea Celic-dere. Obştea era formată din 129 de călugăriţe, în frunte cu stareţa Maria Odudenco. Până în aprilie 1958, o parte a maicilor lucrau la o „cooperativă de ţesături“, iar restul în exploatarea agricolă a celor 10 ha teren arabil şi livadă. Mănăstirea mai deţinea 21 de vite, 150 de oi, 5 cai şi 15 porci. Vieţuitoarele acestei mănăstiri urma să fie excluse după aceeaşi metodă ca şi în cazul celorlalte aşezăminte monahale, urmând ca întreg inventarul mobil şi imobil să fie preluat de GAC Poşta.

Ultima mănăstire vizată în documentul Securităţii era Schitul „Sfânta Maria“ din Techirghiol, stavropighie patriarhală. Aşezământul era descris cu biserica de lemn adusă de la Vişeul de Sus din dispoziţia Patriarhului Justinian şi sanatoriul destinat preoţilor cu o capacitate de 45 de camere. În timpul verii sanatoriul era întreţinut de maicile vieţuitoare din schit, care pe parcursul iernii confecţionau plicuri şi pungi în cadrul unei „secţii cooperatiste monahale“. Ofiţerii de Securitate propuneau ca schitul să fie desfiinţat, în cele trei etape enunţate mai sus, urmând ca aşezământul să fie predat Ministerului Sănătăţii, iar biserica de lemn, mutată la Sinaia.

Tot în 1959 mai funcţiona Mănăstirea Dervent, din judeţul Constanţa, asupra căreia ne-am oprit într-o altă ediţiei a rubricii „Memoria Bisericii“.

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Posted in: Articole.
Last Modified: august 7, 2014

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.