Bibliografia – conform lui Vladimir Nacu (Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi, Vol II, M-Z, ed. Universitas, Chişinău, 1991) – despre satul Suruceni abundă (op. cit., pp 291-292), nu am parcurs-o pentru a şti ce pondere are informaţia cu referire directă la mănăstirea cu acelaşi nume. Nu e scopul meu aici să fac trimiteri bibliografice.

Ceea ce-mi propun, este să dau minime date despre ce am văzut şi simţit la această primă vizită a mea la actuala mănăstire, aflată în preajma Chişinăului şi a Ialoveniului, deopotrivă.

Prima atestare a satului este consemnată în 17 martie 1528, iar din etimologia cuvîntului de origine turcească, surucean, aflăm că acesta desemna un „apărător al pădurii”…Devine şi mai clar că locul era înconjurat de codri dintru totdeauna.

Se spune, că la 1785 boierul (pitarului) Casian Suruceanu pune temelia unui schit de monahi. Firesc este să credem că prima biserică a acestuia să fi fost de lemn; în lipsa unor săpături arheologice sub temela actualei biserici, ridicate între 1825-1828, este dificil să o spunem cu certitudine. Ceea ce se vede astăzi ca formă a bisericii corespunde întru toul arhitecturii neoclasice de ispiraţie slavă, dar nu se pot exclude diverse intervenţii de-a lungul celor aproape două secole, de cînd locaşul a fost ridicat. Un naos masiv se încheie la răsărit cu un altar dreptunghiular, iar la apus avem o tindă îngustă, cu funcţia de pronaos. Locaşul are în plan o formă de cruce, chiar dacă la prima vedere este dificil să-ţi dai seama de acest lucru. De-asupra naosului se înalţă un turn-clopotniţă, paralelipedic.

 În partea nordică a bisericii s-a păstrat monumentul funerar al ctitorilor, care este o bună mărturie a meşteşugului pe care-l stăpîneau pietrarii în cel de-al XIX-lea veac. Din cîte mi-am putut da seama este relicva cea mai de preţ în materie de artă sculpturală de pe teritoriul acestui aşezămînt.

Cea mai mare supriză însă a constituit-o pivniţa boltită, care după amploare şi tehnica execuţiei (pînă la un anumit nivel, făţuită cu bolovani de răi, iar pe intradosul bolţilor – cu piatră de carieră) pare contemporană cu biserica din piatră, adică din deceniul III al secolului al XIX-lea, deşi nu este exclus ca escavarea acestuia să fi început încă de pe vremea schitului iniţial, către finele veacului al XVIII-lea. Sunt încă multe de analizat, de studiat, de descoperit – dar astea sunt lucruri care se supun cu uşurinţă inspitelor speculative, interpretative…Poate că o mai atentă aplecare asupra gropniţei-necropole aflate sub cea de-a doua biserică, cu hramul Sfîntului Nicolae – aflată azi într-o stare de degradare – va conferi mai multă lumină asupra celor care au trudit şi jertfit pentru acest frumos aşezămînt: familia Surucenilor, vrednici întru pomenire peste veacuri. Neam care a dat lumii cîteva personalităţi, printre care şi pe istoricul Ioan Suruceanu (fiul lui Casian), născut în 1851 la Chişinău — primul arheolog şi colecţionar atestat al Basarabiei. Un colecţionar de antichităţi, monede (avea peste 12.000), ceramică şi sticlă, nu în cele din urmă, era un fin cunoscător al mediilor istorice din Rusia. Moartea subită a acestuia, în 1897, a pus capăt unei cariere ce se arăta mai mult decît promiţătoare, iar colecţia istoricului (depozitată în casa Surucenilor din Chişinău) treptat se risipeşte…

Update: (8 noiembrie 2012) La momentul cînd am scris articolul nu am bănuit că Poşta Moldovei a editat în 2011 un plic (tiraj: 20.000 ex.), prin care s-au comemorat cei 160 de ani de la naşterea importantului cărturar al Basarabiei din vremea ţaristă. În 2001 a fost editată cartea: Nicolae Chetraru, Nicolae Răileanu: Ion Casian Surucean în arheologia şi muzeologia basarabeană. Biblioteca „Tyragetia”, IV, Chişinău, 2001, 256 p. Să sperăm că încă peste un deceniu să ştim cît mai multe despre soarta pieselor care făceau faima colecţiei lui Ioan Suruceanu, împrăştiate acum în lumea largă. Se ştie că această colecţie era expusă în imobilul din str. Bănulescu-Bodoni nr. 41, din Chişinău.

Tot pe teritoriul mînăstirii s-a aflat şi mormîntul Ierarhului Dionisie Erhan (Născut la 2 nov. 1868, în s. Bardar, jud.
Lăpuşna – dec. la 17 sept. 1943, în Chişinău). Pe piatra tombală a acestuia stătea scris: „Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

Actualmente, mănăstirea are parte de o egumenă tînără, energică, activă şi intreprinzătoare. Se numeşte monahia Epistemia (Goncearenco), care reuşeşte să aibă în grijă atît întreaga mănăstirea, cu aproape 30 de maici şi surori, cît şi un Seminar Teologic de fete şi o activitate agricolă amplă (bunăoară, şi-a propus să conserveze pe teritoriul mănăstirii numeroase specii de plante, aflate pe cale de dispariţie!).

Zidul de incintă al acesteia a fost ridicat pe timpul stăreţiei lui Dionisie Erhan, urmele originale ale căruia se mai observă şi azi. Dincolo de acesta se zăreşte cimitirul, care merită o vizită aparte, pe-ndelete, căci din relatările egumenei, acolo se pot vedea vechi lespezi funerare, cu inscripţii încă lizibile.

Loc de rugăciune, reculegere, pomenire, bună-rînduială şi civilizaţie monahală, mănăstirea Suruceni este un perimetru în care îţi propui să revii, pentru a descoperi noi şi noi aspecte ale felului în care creştinismul se trăieşte şi se gîndeşte pe pămîntul mult-încercatei Basarabii. Mănăstirea poate oferi locuri de cazare şi omenire pentru mireni, într-o oază de natură care se primeneşte în chip minunat în fiecare primăvară…

Desigur că rănile de altă dată se mai văd, sunt la vedere cam peste tot, urmele unei perioade nefaste (1959*-1991) au căpătat dimensiunea unor cicatrice care se vor vindeca în ritm anevoios, sacadat, sau poate niciodată?

Astfel arată prispa primenită a chiliilor – curat, aerisit, cu proporţii pe măsura cerinţelor, fără stridenţe şi preţiozităţi inutile şi păgubitoare într-un astfel de context. Probabil, că vara sunt mai multe culori vii – datorate verdeţii, florilor, fructelor şi poamelor.

Ori de cîte ori îmi va fi dat să revin pe acele meleaguri nu voi precupeţi efortul să împărtăşesc şi altora din cele trăite acolo.

Domnului Nostru slavă, pentru această şedere (scurtă, dar intensă) la mănăstirea Suruceni! 

* E de menţionat că în anul închiderii de către autorităţile comuniste a mănăstirii, acolo se aflau cf. documentelor, 33 de vieţuitori.

un material de Vladimir Bulat

FOTO: © vladimir bulat, dec., 2011

Posted in: Articole.
Last Modified: martie 24, 2014

Leave a reply

required