Asocierea celor doi rugători din Deisis nu se întemeiază pe date biografice, întrucât nu cunoaştem dacă ei, în viaţa pământească, s-au întâlnit vreodată, cum se spune, faţa către faţă. Ea e de natură pur duhovnicească, şi numai în acest plan se cuvine să înţelegem splendidul episod din Luca 1, 39-56. Îngerul îi vesteşte Fecioarei Maria că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin zămislire de la Duhul Sfânt. E o taină de care ea nu se îndoieşte, dar pe care încă nu e în stare s-o priceapă. Spre a-i spulbera nedumerirea, Gavriil îi oferă un argument verificabil: Elisabeta, rudenia ei, femeie cunoscută ca stearpă şi, mai mult, acum înaintată în vârstă, se află în stare binecuvântată. Un miracol poate fi adeverit printr-un altul. Drept urmare, Maria se grăbeşte să plece în Iudeea, dar gestul ei depăşeşte intenţia îngerului. Mobilul emoţionantei întâlniri dintre cele două femei nu este îndoiala Fecioarei asupra mesajului divin, ci, pur şi simplu, împărtăşirea unei bucurii. În momentul în care o salută pe Elisabeta, ea ştie că-L poartă în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, dar acesta este un adevăr pe care îl ştie şi pruncul din pântecele gazdei, de vreme ce el tresălta întru bucurie şi o face pe maică-sa să-şi simtă fiinţa năpădită de Duhul Sfânt; prin el, de acum, şi femeia lui Zaharia ştie în faţa cui se află şi cum trebuie s-o întâmpine pe Fecioară.
Mişcarea lăuntrică a lui Ioan prefigurează gestul de cunoaştere, recunoaştere şi recomandare cu care-L va desemna mai târziu pe Iisus înaintea mulţimilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29). Este prima mărturie omenească asupra dumnezeirii lui Hristos, rostită duhovniceşte chiar mai înainte ca Maria să se fi rostit prin grai; o mărturie care o îndreptăţeşte pe Elisabeta s-o numească pe Fecioara „Maica Domnului”, aşa cum aceasta va fi numită de-a lungul veacurilor.
Datele cronologice din Evanghelia după Luca ne permit să credem, de asemenea, că dacă Elisabeta se afla în cea de a şasea lună a sarcinii în momentul când tânăra ei rudenie a vizitat-o, şi dacă aceasta a rămas cu dânsa încă trei luni, Sfântă Fecioară a fost de faţă la naşterea lui Ioan şi numai după aceea s-a întors în casa ei din Nazaret. Aceasta ar fi, într-adevăr, singura întâlnire dintre ea şi viitorul Botezător, când ochii lor se vor fi contemplat întru adânc, luminaţi de taina ce se descoperea, prin ei, unei lumi în aşteptare.
Tot lăuntric se cere cugetată şi lucrarea lor de mai târziu, potrivit misiunii ce le fusese încredinţată şi rolului pe care şi l-au asumat în iconomia mântuirii. La 30 de ani, Ioan este deja o personalitate celebră. Iniţiat sau nu – mai degrabă da – în comunitatea de la Qumran, el se detaşează limpede de contemporani, trăieşte în pustie, practică asceza, anunţă apropierea Împărăţiei cerurilor, îndeamnă la pocăinţă, administrează botezul, îşi face ucenici, îi mustră cu asprime pe farisei, prooroceşte iminenta venire a mult aşteptatului Mesia. Pe malul Iordanului se îmbulzesc noroadele, cei mai mulţi ascultă, cred, nădăjduiesc, se scutură de păcate şi cer să fie botezaţi. Numele profetului circulă prin sate şi oraşe, aleargă pe uliţe şi pe drumurile de ţară, ajunge până la palatul regal, stârneşte teamă, admiraţie, respect.
Flacăra lui e atât de puternică încât nu puţini sunt cei ce cred că el este Însuşi Hristosul. La aceeaşi vârstă, Iisus este încă un anonim. El se pogoară ca un oarecare din Nazaretul Galileii – unde fusese luat în râs de către compatrioţi -, pregătit să-şi înceapă misiunea pentru care fusese trimis, dar e singur, tăcut, amestecat în mulţime, nimeni nu-l cunoaşte, nimeni nu l-ar asculta, nimeni n-ar fi dispus să creadă că un al doilea prooroc ar putea sta alături de marele, puternicul, cutremurătorul Ioan, şi cu atât mai puţin să-l întreacă. Tânărul cu ochi albaştri şi plete castanii intră în apă şi cere să fie botezat. Cunoaştem scurtul dialog dintre cei doi. Se petrece şi o minune, dar aceasta nu li se descoperă şi gloatelor, ea nu este percepută decât de Iisus şi de Ioan, numai ei văd şi aud, numai ei înţeleg, prin adeverire, ceea ce ştiau mai de mult.
Domnul nu vrea să-şi inaugureze Evanghelia prin şocul unui miracol care, desigur, ar fi zguduit mulţimea – aşa cum se va întâmpla mai târziu – dar care ar fi putut fi înţeles ca o răsturnare a Botezătorului. Minunea este semnul ce i se dă lui Ioan că, în sfârşit, degetul său poate fi îndreptat spre tânărul ce deabia ieşise din apă şi că glasul său le poate vesti oamenilor împlinirea propriei sale profeţii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, de acum numai pe El să-L ascultaţi; El vine după mine pentru că mai înainte de mine a fost; statura lui trebuie să crească, în timp ce eu urmează să scad. Iisus intră în conştiinţa iudeilor prin această uriaşă deschidere a predicii lui Ioan, pregătitoare şi concluzivă, cu efecte imediate; ca un semn al bunei sale credinţe, Botezătorul acceptă ca cel puţin doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Petru, să-l părăsească spre a-i urma Mielului. El va continua să boteze, dar misiunea sa istorică este, de fapt, încheiată. Numele său adevărat nu este Botezătorul, ci Înaintemergătorul. El ştie că Domnul nu are nevoie de botez şi că gestul său ritual nu valorează mai mult decât acela al preotului anonim care-L tăiase împrejur. Botezul Domnului fusese cadrul cosmic în care lui Ioan i s-a oferit prilejul de a-L recunoaşte pe Cel propovăduit şi de a-L impune prin necontestata sa autoritate morală, după ce-L precedase cu o putere cu care numai Apostolul Pavel îi va urma.  

  .                                                                                                                                   Î.P.S Bartolomeu Anania

Leave a reply

required