Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.
Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu…; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi… adăugând:aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.
Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos. Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.
După cum bine observăm în Liturghierul ortodox, în afară de cele două bine cunoscute Liturghii (a Sfântului Ioan şi a Sfântului Vasile) acesta mai cuprinde şi o a treia Liturghie cu un conţinut şi cu o rânduială mai deosebită, numită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta se săvârşeşte numai în perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotaţie şi un spirit deosebit în rândul credincioşilor care se împărtăşesc cu Darurile care au fost mai înainte sfinţite pentru dânşii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste şi cu vrednicie în viaţa, în trupul, în sufletul şi în cugetul lor unde Hristos se va sălăşlui şi nealungat de patimi va trăi în ei şi ei întru El.
   Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite
În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.
Majoritatea manuscriselor din sec.XII păstrate până astăzi în liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a înfiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogăţirea şi la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.
În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit această punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.
   Sfântul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul
Ceea ce este surprinzător este faptul că opera Sfântului Grigore cel Mare a fost în general ignorată în spaţiul cultural romanesc şi mai mult decât atât pentru omul de rând numele autorului crea o confuzie între sfinţii părinţi din Biserica răsăriteană, Grigore de Nazians şi Grigore de Nyssa.
După Leon cel Mare, Sfântul Grigore a fost singurul papă care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii îi recunosc meritele şi împlinirile pe care acest mare Sfânt le-a adus Bisericii lui Hristos într-o perioadă atât de nefastă, marcată de invaziile păgâne şi calamitaţi naturale, pentru spiritul său de organizator al Bisericii. Mai mult decât atât lasă creştinismului un tezaur cultural înmiresmat de scrierile sale de mare preţ care fac o punte extraordinară de legătură între el şi ilustrul său predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atât de frumos şi expresiv că a fost, în vremea sa, un ecou îndepărtat al vocilor Sfântului Augustin şi Sfântului Leon . Cu siguranţă că pe lângă această filiaţie titlul de doctor i-a fost acordat şi datorită operei sale şi importanţa acesteia cât şi datorită ortodoxiei doctrinaire, el astfel întregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alături de Sfântul Ambrozie al Milanului, de Sfântul Ieronim şi de Sfântul Augustin.
Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpăna celor două importante perioade istorice (antichitatea latină târzie şi evul mediu) în care s-a întâlnit tradiţia vieţii creştine şi cea mult mai îndepărtată, dar încă vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el că este un roman, un spirit moderat, care se fereşte de excese şi nu încearcă imposibilul .
Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 d. Hr., la Roma într-o familie de patricieni cu o veche tradiţie creştină: un strămoş al său, Felix al II lea, fusese papă, iar mama sa Sylvia şi cele două surori ale tatălui, Tarsilla şi Aemiliana, fuseseră cinstite ca sfinte.
A beneficiat de o pregătire intelectuală completă, care i-a permis o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatălui său a transformat casa părintească de pe colina Caelius în mănăstire, după care a fondat încă alte şase mănăstiri pe domeniile sale din Sicilia. În această perioadă Grigore cel Mare s-a înfruptat din învăţăturile Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice tânjind spre dasăvârsirea propriei culturi religioase.
În anul 579 după ce este hirotonit diacon, pleacă la Constantinopol ca nunţiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de şase ani a avut o legătură neîntreruptă cu creştinismul răsăritean. Faptul că, în tot acest timp, nu s-a gândit să înveţe limba greacă a fost înţeles ca un indiciu al rupturii dintre cele două culturi, dintre cele două părţi ale creştinătăţii .Se poate considera de altfel o dovadă a unităţii imperiului, unitate asigurată de limba latină.
După întoarcerea sa la Roma, Grigore îşi doreşte să intre în mănăstire, dar în anul 590 papa Pelagius moare, răpus de ciumă şi Grigore, în aclamaţiile poporului este obligat să se supună alegerii de întâi stătător al Bisericii apusene deşi aceasta nu era voia sa şi astfel îl vă simţii mai aproape pe maestrul său spiritual, Sfântul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona în aceleaşi condiţii.
Activitatea sa pastorală a fost foarte intensă, el fiind nevoit să-şi păstorească credincioşii în timpul unor mari încercări: ciumă, inundaţii, foamete, să îi păzească de rătăciri: donatişti şi maniheişti, să îi ferească din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Deşi a purtat povara diferitelor responsabilităţi şi-a refuzat toate titlurile, cu excepţia titlului de servus servorum Dei.
În anul Domnului 604 în slăvita zi de 12 martie, trupul său, chinuit fiind de boală şi durere, dar cu o excepţională putere de lucru, a încetat a mai fi însufleţit, iar sufletul Marelui Grigore se îndrepta spre aurorele cereşti ale nemuririi dumnezeieşti.
A sporit puterea Bisericii şi a apărat universalitatea credinţei creştine în situaţii cât se poate de concrete. ,…,Echilibrul şi mintea ordonată nu l-au înşelat nici când s-a judecat pe sine, nici când a trebuit să hotărască în situaţii mai delicate… .
Ceea ce este foarte important este faptul că acest mare sfânt al creştinătăţii a lăsat o comoară de mare preţ care nu poate fi asemuită cu nimic din lumea aceasta, şi cu nici o lucrare de a sa şi nu numai; ne-a lăsat izvorul cel viu şi îndestulător al harului divin, şi anume Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care este ridicată la rangul de Liturghie euharistică de către Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, atribuită fiind cel mai probabil Sfântului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit şi Dialogul datorită faptului că traducerea în limba greacă, de către papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu în lumea monahală bizantină.

                                                                                                                                                     Arhid. Casian Ruşeţ

Bibliografie
1. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
2. F. Cayre, Spirituels et mystyques des premiers temps, Paris, Librairie Artheme Fayard, 1956
3. J. Tixeront, Precis de patrologie, treiyieme edition, Paris, Libraire locoffre, 1942
4. Pierre Thomas Camelot, Enczclopedia Universalis, vol.10, p. 925, s.v. Gregoire le Grand
5. Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, Editura Amarcord, Timişoara, 1998

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.