Dintru început trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este El însuşi „Păstorul cel bun”, care „îşi pune sufletul pentru oile Sale” (cf. In. 10, 11.). El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi totodată „Uşa” prin care toţi cei care vor intra „se vor mântui, şi vor intra; şi vor ieşi şi păşune vor afla” (In. 10, 9). Acest principiu apologetic pastoral se împărtăşeşte şi devine perpetuu prin lucrare harică şi succesiune apostolică în Taina Preoţiei. Prin această lucrare, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor dobândesc obligaţia de a fi „învăţători ai oamenilor, luminători şi pilde vrednice de urmat ca mod de vieţuire”. Aşa se face că, în multe rânduri, Mântuitorul i-a comparat pe Sfinţii Apostoli cu sarea, „care are rolul de a da gust mâncărilor şi de a nu le lăsa să se strice” (cf. Mt. 5, 13: „Voi sunteţi sarea pământului”); cu lumina făcliei, care nu se ascunde sub obroc, ci se pune în sfeşnic ca să risipească întunericul (Mt. 5, 16). În consecinţă, păstorii sunt aceia care „pot învăţa, adică pe credincioşi, nu numai cu cuvântul, ci şi cu faptele lor, care sunt pentru credincioşi un stimulent pentru adevărata cinstire de Dumnezeu”

Pr. prof. dr. Ene Branişte, Despre preoţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 24

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.