Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.
Iubirea de vrăjmaşi e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele
Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. (…) Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmaţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte întru totul şi pe aproapele său”.
Atunci când este bine înţeleasă, iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al împlinirii celei de-a doua porunci, asemenea primei (Mt 22, 39): nu putem pretinde că iubim pe aproapele nostru dacă am exclude pe cineva de la această iubire. Aşa cum observă Sfântul Ignatie Briancianinov, „iubirea de vrăjmaşi e treapta cea mai înaltă pe scara iubirii de aproapele”.
Ea este, spune Sfântul Maxim, semnul şi criteriul posesiunii „celei mai mari avuţii, care este dragostea desăvârşită; pe care e cu neputinţă să o aibă cine nu iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă, asemenea lui Dumnezeu”.
Sfântul Siluan consideră şi el că iubirea de vrăjmaşi e un criteriu al iubirii de Dumnezeu: „Cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu”. Iubirea de Dumnezeu e iubirea omului pentru Dumnezeu, dar şi iubirea lui Dumnezeu pentru om. La întrebarea: „Cum să cunosc dacă Dumnezeu mă iubeşte sau nu?”, stareţul răspunde: „Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatului, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti încă şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi”. Aceste afirmaţii sunt paradoxale în măsura în care ne îngăduie să presupunem că Dumnezeu ar putea să nu-l iubească pe om, în timp ce stareţul afirmă în repetate rânduri că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii fără excepţie, inclusiv pe păcătoşi. Am putea presupune că iubirea lui Dumnezeu e când mai mare când mai mică, că Dumnezeu îi iubeşte mai mult pe cei ce fac voia Sa, dar aceasta nu s-ar potrivi cu afirmaţia constantă că iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Într-adevăr, ni se pare că stareţul nu se aşează aici în punctul de vedere al lui Dumnezeu, care îşi dă iubirea Sa tuturor în mod egal, ci în punctul de vedere al omului care simte şi primeşte mai mult sau mai puţin această iubire, după treapta curăţiei şi virtuţii sale. Trebuie să avem aici în vedere numeroasele pasaje din scrierile Sfântului Siluan unde acesta afirmă că iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaştem, cu alte cuvinte să simţim în noi cum ne iubeşte Dumnezeu sau să avem „cu noi” iubirea Domnului .
Sfântul Siluan consideră şi el iubirea de vrăjmaşi drept un criteriu al adevăratului cult al lui Dumnezeu. „Cine vrea să cunoască pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmaşi”. În schimb, „cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela (…) nu-L cunoaşte pe Dumnezeu”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt”. Am văzut cum iubirea de vrăjmaşi ne îngăduie să cunoaştem, prin experienţa imitării lui Dumnezeu şi a asemănării cu El, dar şi prin „învăţătura” Duhului Sfânt, ceea ce Dumnezeu este în chip fundamental: Iubire ( I Ioan 4, 8). Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, consideră deosebit de importantă această recunoaştere a
iubirii de vrăjmaşi drept criteriu al adevăratei contemplaţii şi al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, mergând până la a scrie despre Sfântul Siluan: „Mărturia centrală a întregii sale vieţi e că iubirea de vrăjmaşi e absolut indispensabilă cunoaşterii tainelor dumnezeieşti”. Vom mai observa că înţelegerea stareţului în această privinţă (pe care am întâlnit-o deja, deşi mai puţin puternic afirmată, la Sfântul Diadoh al Foticeei) prelungeşte în linie dreaptă concepţia Sfântului Apostol Ioan: „Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (I Ioan 2, 9-11).
Criteriu al iubirii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu, iubirea de vrăjmaşi este prin ea însăşi un criteriu şi al unirii cu Dumnezeu, al comuniunii cu El, al prezenţei în noi a harului şi a sălăşluirii Duhului Sfânt. Stareţul afirmă în repetate rânduri: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte (…) dulceaţa Duhului Sfânt”; „cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu”; cine „nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi” arată că „n-a primit pe Duhul Sfânt”; sau „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu”; în schimb, „unde e Duhul Domnului, acolo domneşte negreşit smerita iubire de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume”, iar acolo unde e iubirea de vrăjmaşi, acolo e Duhul Sfânt; „când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine”.


Iubirea de vrăjmaşi, condiţia mântuirii


D
acă iubirea de vrăjmaşi mărturiseşte prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt şi a harului, faptul de a nu iubi pe vrăjmaşii noştri, de a nu încerca compătimire şi de a nu ne ruga pentru ei mărturiseşte nu numai absenţa Duhului Sfânt şi a harului, dar şi prezenţa şi lucrarea în noi a unui demon: „dacă gândeşti rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gânduri rele împotriva oamenilor”; „dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”. Cine are atitudini potrivnice iubirii de vrăjmaşi face voia demonilor, se face imitatorul lor, le deschide uşa sufletului său şi lasă câmp liber lucrării lor. „Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor”.
Stareţul pare să aibă o viziune extrem de pesimistă despre starea şi despre chinul duhovnicesc al celor ce nu au această virtute. După el, cine nu iubeşte pe vrăjmaşi se predă întunericului şi tulburărilor lăuntrice. „Dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea”. „Despre cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi nici nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii”. Lucru mai grav decât acesta, cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii se exclude din rai şi se hărăzeşte întunericului
din afară şi chinurilor iadului: „Cel ce nu-i iubeşte pe vrăjmaşi (…) nu cunoaşte pe Domnul”; „dacă cineva [care nu-i iubeşte pe vrăjmaşii săi] nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul”.
Această viziune radicală a stareţului care vede în iubirea de vrăjmaşi o condiţie absolută a mântuirii, e fără îndoială legată de experienţa sa personală: el însuşi se simţea menit iadului din pricina păcatelor sale, şi ştim că se simţea vinovat înaintea lui Dumnezeu pentru că nu iubea îndeajuns pe toţi oamenii. Ştim de asemenea că stareţul avea o foarte mare compătimire pentru păcătoşi. Scopul său nu e, aşadar, de a-i osândi prin asemenea cuvinte pe cei ce nu-şi iubesc vrăjmaşii, ci de a-i face să conştientizeze gravitatea stării lor duhovniceşti şi să-i îndemne la căinţă şi la întoarcere lăuntrică. Îndată după ce a constatat: „Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”, sfătuieşte: „Sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el [acest duh rău]”. După ce a spus celui ce priveşte pe cineva cu duşmănie că s-a făcut sluga demonilor, îl sfătuieşte îndată: „Nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele tău, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău”. În altă parte notează: „Dacă cineva îi blestemă şi-i ocărăşte [pe vrăjmaşi], e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele”. După care adaugă: „Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!”.
Această ultimă dorinţă, în formă de rugăciune, mărturiseşte voinţa stareţului, în repetate rânduri exprimată în scrierile sale, ca toţi cei ce se pierd să se mântuiască. Intenţia profundă a stareţului e, mai mult încă, ca toţi să primească în iubirea de vrăjmaşi harul pe care el însuşi l-a primit de la Duhul Sfânt, să simtă ca şi el pacea şi blândeţea lui şi să cunoască în el bunătatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu, iar prin această cunoaştere a lui Dumnezeu să ajungă la pacea şi bucuria desăvârşită a împărăţiei cerurilor.

Jean Claude Larchet, Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 132- 136.

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.