Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la Liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.
Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.
Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mâncam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez greutatea pe un cântar şi ce văd? In trei zile am pus patru kilograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscam trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul e o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vreme şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunoscut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.
Îmi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biserica Acoperământului Maicii Domnului, şi părintele N. citea acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. In secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţineţi-mă!”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.
Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judecăm pe nimeni.
Într-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam: „Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”.
Şi am primit acest răspuns în inima mea: „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.
Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

                                                Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

Leave a reply

required