A fi mulțumit, și a mulțumi, este o stare de spirit, este o atitudine, un mod de viață al creștinului ortodox. Trebuie doar să deschidem ochii larg și să privim în jur, să conștientizăm ce avem și apoi, să mulțumim lui Dumnezeu. Pentru tot și pentru toate. Cuvintele sunt sărace și priceperea noastră limitată pentru a mulțumi cum se cuvine pentru toate darurile primite de la El, însă, chiar și așa, atât cât izbutim, să nu uităm niciodată să mulțumim.
Slavă Ție Doamne, pentru toate!  Pentru sărbătoarea vieții, pentru surâsul unei deșteptări senine, pentru tot pasul în viață, pentru fiece clipă de bucurie, așa cum minunat rostește mitropolitul Trifon în acatistul de mulțumire. Pentru răsărit sau pentru apusul  care cade peste natura pe care nici nu o mai băgăm de seamă, cu toate că ni se dezvăluie în mii și milioane de forme și culori. Pentru toate minunile ce ne înconjoară, pentru toate gusturile și miresmele, pentru tot frumosul ce ne fascinează. Pentru bunici, dacă-i mai avem, sau pentru părinţii pe care încă îi mai avem lângă noi. Pentru familie, pentru toți oamenii dragi din viața noastră.
Doamne, Doamne, mulțumesc pentru toate! Pentru viață, pentru pace, pentru iubire, pentru sănătate, pentru prieteni, pentru toți oamenii întâlniți după planul Proniei Tale,  pentru ziua însorită, pentru flori și pentru ploaie, pentru soare și seninătate…
Îți mulțumesc Doamne pentru comuniune și armonie și pentru bucuria sfântă de a ne împărtăși cu Hristos. Pentru încercări și pentru izbânde, pentru putere și curaj, pentru patrie și neam, pentru tradiție și valori; pentru sfinții tăi, Doamne, pentru binecuvântare și speranță; pentru zâmbetul cules în treacăt de la un om cu suflet frumos, pentru toate clipele senine care ni se cuibăresc în suflet când celebrăm viața şi ne facem părtași frumuseții ei nesfârșite. Pentru bucuria de a dărui speranță și bunătate, pentru virtuțile și pentru talanții pe care îi avem fiecare dintre noi, şi pe care putem atât de minunat să-i înmulțim în jurul nostru!
Se cuvine dar, să spunem, mai des, mulțumesc! Oda bucuriei și a mulțumirii va înflori în sufletul nostru frumos, şi vom culege roadele sale mult timp, ne va ajunge chiar și pentru veșnicie! Și orice bucurie am avea, oricât de mică sau de mare ar fi ea, să nu uităm să o împărtăşim cu Dumnezeu. Să o conștientizăm în sinele nostru, și să mulțumim pentru ea, să ne arătăm recunoștința. Printr-un simplu gând, printr-un zâmbet, printr-o mână întinsă omului de lângă noi.  Orice gând de recunoștință adresat lui Dumnezeu se va transforma în cea mai frumoasă odă, într-o veritabilă rugă. În orice moment al zilei, să ne găsim timp pentru a-I mulțumi, Lui, pentru tot ce ne-a dăruit. Să împărtășim bucuria cu El, cu Dumnezeu, iar bucuria noastră se va înmulţi înzecit, iar fericirea îşi va face culcuș în sufletul nostru. Pentru că viața nu este o cursă în căutarea fericirii, viața este formată din multe, multe momente de bucurie, naturale și autentice, pe care le trăim în fiecare zi.
Și personal vorbind, cred că cel mai frumos acatist pe care l-am citit vreodată este acatistul de mulțumire, ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, un acatist emoționant,un adevărat balsam pentru suflet. Îl recomand cu toată căldură, de citit cât mai des. Iată și câteva cuvinte despre povestea lui.
„El a fost scris de către mitropolitul Trifon (Boris Petrovici), născut la 24 noiembrie 1861 la Moscova. Tatăl său, cneazul Petru Nicolaevici Turkestanov era urmașul unei vechi familii nobiliare din Gruzia iar mama viitorului ierarh, Varvara Alexandrovna, era principesa Nariskina. În perioada unei boli grave a fiului, încă din pruncie, în timp ce medicii îşi pierduseră orice speranță de a-l vindeca, mama lui l-a dus la biserica sfântului mucenic Trifon și s-a rugat pentru însănătoșirea fiului, făgăduind să-l închine Domnului. Micuțul s-a însănătoşit și, în curând, Varvara Alexandrovna a făcut un pelerinaj în pustia Optina, la starețul Ambrozie, vestit în întreaga Rusie. Ieșind în întâmpinarea lor, starețul pe neaşteptate le-a poruncit celor ce-l înconjurau: „Dați-vă la o parte, vine arhiereul!” Oamenii s-au dat repede în lături, văzând cu mirare în loc de arhiereu, o femeie cu copil. În 1887, Boris, cu binecuvântarea părinților, a intrat ca poslușnic în Pustia Optina, la starețul Ambrozie.
În 1891, Boris a luat chip monahicesc cu numele de Trifon în cinstea sfântului mucenic Trifon – așa s-a împlinit făgăduința dată de mama sa. Peste un timp, Trifon a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. Starețul Ambrozie i-a dat blagoslovenie să intre la Academia de Teologie din Moscova. După absolvire, părintele Trifon a predat la seminarul din Moscova și la alte instituții teologice. În 1901 a fost numit episcop vicar al eparhiei Moscovei. Pe acest tărâm, episcopul Trifon a desfășurat o intensă activitate bisericească, socială și de propovăduire, neuitând nici lucrările sale științifice. Pentru marele  său dar de a predică a fost supranumit Gură-de-Aur. Vlădica avea legături duhovnicești cu mulți dintre asceții Bisericii Ruse – stareții Anatolie și Varsanufie de la Pustia Optina, starețul Varnava de la schitul Ghetsimani, și starețul Zaharie.
În timpul războiului a slujit în armată și a fost rănit. Din 1918 se pensionează și locuiește la Moscova, fără a mai participa la treburile administrative ale Bisericii. Valuri de credincioși veneau la el după povățuire și păstorire duhovnicească. Poporul credincios îl socotea drept un mare arhiereu, un minunat predicator și un stareț purtător de duh. Sfaturile lui erau uneori hotărâtoare nu numai pentru fiii săi duhovnicești, ci și pentru unele evenimente legate de soarta Bisericii Ruse după revoluție. Patriarhul Tihon îl iubea foarte mult, deseori slujea împreuna cu el, iar în 1923 l-a făcut arhiepiscop. Erau ca doi stâlpi duhovnicești, care sprijineau Biserica Rusă în acele vremuri crâncene i mult pătimitoare pentru Rusia.
După sfârșitul patriarhului Tihon, în 1925, rolul arhiepiscopului Trifon a crescut și mai mult. Aflându-se formal la odihnă, el era cu adevărat unul din principalii conducători ai Ortodoxiei rusești. În 1931 arhiepiscopul Trifon a fost ridicat la rangul de mitropolit. În anii 20-30 cuvântul Vlădicăi Trifon era lege pentru cei ce păstraseră adevărul credinței și cugetarea duhovnicească în mijlocul grozăviilor vieții rusești. Poporul credea că prin gura lui vorbește Însuși Dumnezeu.   
Cu puțin timp înainte de sfârșitul său, mitropolitul Trifon  a scris acest minunat acatist, devenit moștenirea lui duhovnicească.
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”- în aceste cuvinte este exprimat rostul experienței duhovnicești a Bisericii Ortodoxe Ruse în vremurile celor mai crunte prigoane îndurate vreodată, în istoria Bisericii lui Hristos. Să ne amintim că prin aceste vorbe și-a încheiat cuvântul său, la judecată, mitropolitul Veniamin al Petrogradului, condamnat și împușcat fără vină. Însuși Hristos a zis: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” Drept urmare, oricât de grele și amarnice ar fi evenimentele istoriei pământești, puterea lui Dumnezeu întotdeauna învinge.
Se duce un război pe viață și pe moarte, război prin care Hristos l-a biruit pe vrăjmașul neamului omenesc, dar se cade să-l biruim şi noi, fiecare om în parte. Învierea a fost cu putință numai după Golgota, și înfrângerea celor ce mor pentru credință și adevăr devine o izbândă – o cale către viața veșnică, nesfârșită și fericită. Despre toate acestea cântă inspirat marele fiu al Rusiei, mulțumind lui Dumnezeu „pentru toate binefacerile Sale știute și neștiute, pentru viața pământească și pentru bucuriile Împărăției Sale viitoare”, ca, „înmulțind talanții, să intrăm în veșnica bucurie a Domnului nostru, cântând cântarea de biruință: Aliluia!”
Să avem zile cu bucurie şi pline de recunoştinţă! Îţi mulţumesc, Doamne, pentru seninul zilei de azi!

                                                                                                                                        Emilia Comonița, – ortodoxiatinerilor.ro

Posted in: Articole.
Last Modified: noiembrie 30, 2016

Leave a reply

required