Mult mai apropiată e ispita cotidiană de a mânca înaintea timpului rânduit pentru masă. În măsura în care nu erau bolnavi, monahii mâncau doar o dată pe zi la ceasul al nouălea, adică începând cu ora 15, când ziua începea să se încline.
„Gândului lăcomiei pântecelui care mă chinuie să mănânc la ceasul al şaselea:
«Așa să-mi facă mie Domnul — ba încă și mai mult — dacă până la asfinţitul soarelui voi mânca pâine sau orice altceva»” (2 Rg 3, 35).
Cât de mare e ispita de a nu respecta timpurile mesei o ştiu foarte bine şi cei care suferă de overeating în timpurile noastre. E uşor de înţeles de ce această ispită e atât de periculoasă. Sentimentul golului care ne încearcă nu este o foame reală, ci o poftă „difuză”, expresie a unei insatisfacţii lăuntrice. Pe cât de des îi cedăm, pe atât de devreme se va face simţit, iar treptat va ajunge să submineze cu totul voinţa noastră de a duce o viață disciplinată.
Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 43-44