După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
După trădarea lui Iuda, este prins şi dus la arhiereul Ana, iar de acolo este dus cu batjocuri la Caiafa şi la urmă la Pilat din Pont. Pilat, neaflând o învinuire temeinică, L-a trimis înapoi la Caiafa. Caiafa l-a retrimis la Pilat. Pilat este o altă persoană jalnică. Deşi cunoaşte bine adevărul şi dreptatea şi poate hotărî nevinovăţia, îi e frică de gura lumii, se teme pentru poziţia sa, se înspăimântă, se îndoaie în faţa mulţimii sălbatice şi fanatice şi osândeşte un nevinovat, semnând condamnarea Dumnezeului-om la moartea înjositoare pe Cruce şi eliberându-l pe tâlharul Baraba. Pilat este din păcate un chip care se repetă în decursul istoriei, nu doar în domeniul juridic, ci şi în alte domenii, unde stăpânesc interese, intrigi şi viclenii.
Hristos este dus pe Golgota şi ţintuit pe Cruce. De pe Cruce Hristos a rostit şapte cuvinte de mare însemnătate şi valoare:
a) Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Cel răstignit îi îndreptăţeşte pe cei care L-au răstignit. Nu le poartă pică nici în ceasul acesta al înfricoşătoarei Lui mucenicii. Durerea era mare şi adâncă. Este un cuvânt de nespusă măreţie. Doar Dumnezeu îl putea rosti. Neţinerea de minte a răului în fata cruzimii şi răutăţii omeneşti nejustificate. Nesecata iubire a iertării în faţa barbariei şi nesimţirii. Iubirea răstignită faţă în faţă cu invidia arzătoare. Cuvinte pline de iubire pe care le spusese şi înainte, dar le spune şi acum, de la înălţimea Crucii. Iubire pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşi, chiar şi pentru cei ce-L răstigneau, dintre care unii mai târziu se vor pocăi.
b) Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai! (Luca 23, 43). Hristos cel lipsit de păcat este răstignit între doi păcătoşi, între doi tâlhari. Ceea ce vedea şi auzea un tâlhar, vedea şi auzea şi celălalt. Erau amândoi nelegiuiţi, amândoi răstigniţi. Unul instigă, huleşte, zeflemiseşte, batjocoreşte. Celălalt se îmbunează, se îndreptează, roagă, se pocăieşte. Ca şi când cei doi tâlhari ar reprezenta întreaga omenire, pe cei nepocăiţi şi pe cei pocăiţi. Cuvântul lui Hristos către tâlharul ce şedea în dreapta Sa este foarte mângâietor pentru toţi păcătoşii. Să nu mai deznădăjduiască niciunul de-acum. Cuvintele acestea dăruiesc aripi, curaj, nădejde, tuturor păcătoşilor. Prin câteva cuvinte acest tâlhar a arătat pocăinţa lui sinceră, şi-a recunoscut păcătoşenia, a vrut să-l îndrepteze cu smerenie şi pe tovarăşul lui, fie şi în acest ultim ceas, L-a mărturisit pe Hristos ca fără de păcat şi L-a rugat să-l primească în împărăţia Lui cerească. Prin gustarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Raiul s-a închis pentru primul Adam. Prin lemnul Crucii Raiul s-a redeschis şi primul lui locuitor a devenit tâlharul pocăit. Câtă putere primesc acum toţi păcătoşii care se pocăiesc!
c) Iisus i-a spus Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19,26). Iar lui Ioan i-a zis: Iată mama ta! (Ioan 19,27). Minunată, cucernică şi emoţionantă clipă. În ceasul durerii cumplite, Iisus rămâne netulburat, n-o uită pe mama Lui, Maica Domnului, cea mai presus de toţi sfinţii, cea mai cuvioasă, curată şi smerită femeie din întreaga lume, din toate timpurile. Cea care I-a împrumutat trupul şi sângele ei, L-a crescut şi I-a purtat de grijă. N-o lasă singură, neocrotită, pustie. Îi dă un nou fiu. Pe ucenicul lui blând şi preaiubit, căruia îi spune şi lui că de acum are o nouă mamă, pe care s-o însoţească şi s-o îngrijească până la fericita ei adormire şi strămutare la ceruri. Acela devine frate al lui Dumnezeu. Fraţi ai lui Dumnezeu devenim şi noi, rămânând în umbra Celui răstignit.
d) Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Unii au considerat acest cuvânt ieşit din adâncul inimii ca pe o cârtire amară şi o implorare deznădăjduitoare. E vorba de un cuvânt care conţine o profunzime teologică nemăsurată. Hristos cel răstignit devine în ceasul acela după cuvântul Sfintei Scripturi: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronomul 21, 23), căci crucea era considerată pe vremea aceea „blestem”, după cum spune Sfântul Pavel. Cel răstignit ridică păcatele întregii lumi de atunci, de dinainte şi de după, din toate veacurile, ale tuturor oamenilor. După Sfântul Grigorie Teologul, aceste cuvinte se referă la noi, cei părăsiţi şi nesocotiţi, pe care Dumnezeu ne-a aflat. Sfântul Siluan Athonitul, după cum spune înţeleptul lui biograf, părintele Sofronie, atunci când a pierdut harul, a simţit că este părăsit de Dumnezeu, a simţit durerea lui Adam când a fost alungat din Rai, durerea Crucii, absenţa comuniunii cu Dumnezeu.
e) Mi-e sete! (Ioan 19, 28). Chinurile îndurate, purtarea Crucii, urcarea obositoare pe Golgota, agonia morţii, suferinţele răstignirii I-au provocat sete. Călăii Lui i-au dat să bea oţet şi fiere, amestec amar şi dezgustător. E vorba de treapta cea mai de jos a lipsei de demnitate a omenirii, a nerecunoştinţei, neruşinării şi necuviinţei. Cere apă şi îi dau oţet. Unii au vrut să tâlcuiască metaforic acest verb, spunând că-I era sete de mântuirea celor ce L-au răstignit, pe care am văzut în primul cuvânt al Său cum îi îndreptăţeşte şi cum cere de la Tatăl Lui ceresc să-i ierte. Ei spun că îi era sete de răspândirea Evangheliei în întreaga lume, de stăpânirea păcii, iubirii, adevărului şi libertăţii.
f) Săvârşitu-s-a (Ioan 19,30). O tâlcuire uşoară a acestui cuvânt înseamnă că toate s-au sfârşit de-acum. Suferinţele Lui s-au terminat în sfârşit. Ce alte chinuri ar fi mai putut născoci călăii Săi? Spunând aceasta, n-a simţit o uşurare omenească. „Săvârşitu-s-a” înseamnă terminarea lucrării Lui mântuitoare. Diavolul fusese biruit. Sângele Sau nevinovat ne răscumpărase de sub blestemul legii. Predicile prorocilor se împliniseră pe deplin. Porţile Raiului se deschiseseră pentru toţi cei ce se pocăiesc şi primul intrase acolo tâlharul pocăit.
g) Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu! (Luca 23, 46). Se încredinţează pe Sine Tatălui ceresc. Moare trupeşte ca om, nu doar pentru că aşa au vrut vrăjmaşii Săi, dar şi fiindcă El însuşi a vrut-o.
Negreşit cea mai mare crimă a omenirii din toate veacurile este răstignirea lui Hristos, care a devenit însă izvor de sfinţenie, mântuire şi izbăvire. Nu putem să ne împărtăşim cu lumina, bucuria şi slava din Duminica Paştilor dacă nu vom trece pe la Dealul Golgotei din Vinerea Mare, dacă nu vom respira atmosfera care stăpâneşte acolo, dacă nu vom sta la umbra Crucii şi nu ne vom închina cu smerenie, dacă nu vom dobândi cuget ascetic şi mucenicesc, dacă nu vom răstigni patimile şi poftele trupeşti. Nebunia, ruşina, necinstea şi înjosirea provenite pe vremea aceea din Cruce, s-au făcut pentru credincioşi laudă, cinste, slavă şi biruinţă. Lemnul mort al Crucii devine dătător de viaţă. Simbolul creştinilor este Crucea cea simplă, neîmpodobită şi mucenicească. Ortodoxia este răstignită, smerită, curată, simplă. Podoaba, cununa şi trofeul Bisericii este Crucea. Aceasta este bogăţia ei, frumuseţea ei, puterea ei, înrâurirea şi inspiraţia ei. Biserica este răstignitoare, creştinii sunt purtători de Cruce. Pe Cruce suntem măsuraţi, cântăriţi, în ea ne oglindim, cu ea ne lăudăm împreună cu dumnezeiescul Pavel. Crucea binecuvântată a lui Hristos învaţă, înţelepţeşte, dăruieşte har, întăreşte, păzeşte, mângâie.
Unii vor să se abată de la Crucea Domnului în drumul lor. Vor să vorbească despre teologia bucuriei, a iubirii, a eliberării. Se predică un Hristos nerăstignit, un creştinism fără Cruce, creştini fără suferinţe, necazuri şi nevoinţe. Ortodoxia fără Cruce nu există. Cei ce vorbesc despre înviere fără Cruce sunt rătăciţi, se înşală pe ei, ne amăgesc fără milă. Hristos ne-a îndemnat să ne ridicăm Crucea, să răbdăm în lumea aceasta necazurile cu nădejde. Să nu ne temem de dureri, de suferinţe, de lacrimi. Ne place să vorbim despre lucruri plăcute, uşoare, nedureroase. Facem apel la instituţii, la tradiţie, la neam. Nu vorbim deloc despre răstignire, despre nevoinţe, despre pocăinţă. Dăm uşor speranţe deşarte şi evităm să vorbim realist despre răbdarea în necazuri. Ne ridicăm noi în fata Crucii şi dăm soluţiile noastre mai inteligente, mai rapide, mai netruditoare şi neostenitoare, pentru a câştiga, zice-se, mai multă lume. Să plângem în faţa Crucii pentru marea noastră inconsecvenţă, pentru multele abateri şi răstălmăciri ale noastre şi să cerem iertare şi semenilor noştri pentru nenumăratele noastre omiteri.
Suferinţa Crucii este folositoare. Scrierile neptice inspirate de Dumnezeu vorbesc foarte des despre plângerea după Dumnezeu. Asta nu înseamnă negare, cârteală, lipsa dorinţei de viaţă, mâhnire şi depresie melancolică. Înseamnă seriozitate, înţelepciune, luare-aminte, tristeţe îmbucurătoare, sărutarea sinceră a Sfintei Cruci, înţelegerea sensului, însemnătăţii şi valorii sale. Crucea conduce la Înviere, moartea conduce la viaţă. Suferinţa biruieşte răutatea lumii.
Am zăbovit la umbra Crucii fiindcă acolo este sfârşitul Patimilor Domnului. În drumul nostru am întâlnit chipurile frumoase ale lui Simon, tată a trei copii, Lazăr, prietenul pe care l-a înviat Iisus, ale ascultătoarei Maria şi harnicei Marta, al Preabunului Iosif, ale celor cinci fecioare înţelepte şi virtuoase, al desfrânatei care s-a pocăit, al lui Simon leprosul, al Apostolului Petru care a plâns pentru păcatul lepădării de Hristos. Dar şi chipurile tragice ale pruncilor ucişi, ale celor cinci fecioare leneşe şi nemilostive, al iubitorului de arginţi, vicleanului şi nepocăitului Iuda, al şovăitorului şi temătorului Pilat şi ale fariseilor şi cărturarilor celor nemulţumitori, necuvioşi şi nerecunoscători. Să luăm elemente din vieţile celor dintâi şi să respingem cu hotărâre patimile mizerabile ale celor din urmă, încât şi în aceste ultime zile din Postul Mare să fim ajutaţi cum se cuvine pentru a întâmpina Preacuratele Patimi ale Domnului, spre alungarea patimilor noastre, încât să trăim un Paşti adevărat, învierea noastră personală, în lumina, bucuria şi harul Celui răstignit şi înviat, Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul nostru. Amin.

                                                                           Monahul Moise Aghioritul, Tăcerea cea bine grăitoare, Editura Egumeniţa, 2016

Leave a reply

required