Dacă suferinţa este prezentă în viaţa omului nu mai puţin prezentă este setea de a o încercui. Omul a reuşit în ştiinţă şi tehnică, a reuşit în arte, dar nu a putut încă întrona binele pe cuprinsul vieţii lui; nu l-a putut întrona pentru că o ordine morală nu a fost stabilită. Făptura sa, înfirmă pe această dimensiune, face să crească continuu roadele eroismului, cu apetitul şi senzualismul său.
În faţa acestei situaţii, oamenii reacţionează în mod deosebit, după structură şi orientare, după spiritul care îi guvernează. Unii încearcă să doarmă într’un vis de floare şi parfum, un vis al iluziei ce aduce cu sine o stare de linişte dulce, fără care să mai încerce experienţele grele şi roditoare ale adevărului. Alţii, mai încrâncenaţi vor să reclădească paradisul pierdut cu ajutorul perfid al şarpelui. Oricâte milenii de civilizaţie au fasonat făptura noastră, oricât de iradiante au fost exemplele unei aristocraţii de spirit, astăzi ca şi ieri omul rămâne cel de totdeauna, o fiinţă dublă care numai printr-o bună orientare şi o disciplină severă se poate salva.
Fără orizont spiritual şi fără energie disciplinată nimic nu se duce la bun sfârşit, nimic nu se poate întocmi cu sorţi de a dăinui. Fără puterea de a rămâne pe o poziţie fermă de a munci şi clădi fără întrerupere la o operă începută, omul nu poate nădăjdui la nimic durabil. Bună orientare a spiritului, statornicia în lucru, răbdarea în suferinţă sânt condiţii morale creatoare. Ele reprezintă o domnie a spiritului asupra materiei, o disciplinare a lucrurilor întâmplătoare. Cel ce ştie câte spărturi sânt în firea omului, cel ce îşi cunoaşte rosturile superioare, se ridică împotriva tuturor înclinaţiilor şi căderilor în apele amăgitoare ale dezordinii, ale uşurinţei şi delăsării, îşi stăpâneşte tentaţiile şi domn în domnia lui proprie, creşte puternic învingând toate potrivniciile.
Nobleţea firâi noastre stă tocmai în aceste sforţări care ne fac stăpâni pe noi înşine, aşezându-ne dincolo de ţara vânturilor, într-o atmosferă de statornicie şi creaţie. Omul, pentru a putea trăi în această lume unde se întretaie atâtea drumuri, unde se află o atât de mare diversitate de sensuri, unde mulţimea înfinită de forme şi culori îl fascinează şi-l cucereşte, are nevoie de-o ordine altă decât cea materială, are nevoie de ordinea raţiunii şi spiritului.
Întotdeauna omul a avut mari slăbiciuni în faţa lumii exterioare; s’a lăsat tentat şi cucerit, s’a lăsat purtat şi risipit până la epuizare. Obscurităţi nu lipsite de legătură cu viaţa animală din noi sau cu spiritul negaţiei ne poartă către zonele impure ale existenţei. Aceasta pentru că omul s’a sustras ordinii superioare a lucrurilor prin care numai lumea noastră ruinată se poate reclădi. Prezenţa unei activităţi spirituale ordonatoare ne scoate din mirajul lumii acesteia cu întreg cortegiul său de bucurii efemere, ne ordonează şi unifică gândul, ne întăreşte funcţiunile spirituale şi ne aşează pe o treaptă de la care lumea şi viaţa pot fi cucerite integral. În acest fel, lumea noastră cu păcate şi suferinţe, cu idealuri sfâşiate şi credinţe dubioase, poate fi suportată fără să mai producă vreo spărtură în ceea ce ne este dat ca făpturi ale raţiunii şi spiritului.
Recunoscând o ordine superioară a lucrurilor în cele ce se văd şi în cele ce nu se văd, omul nu mai este supus şi alungat de către forţe inferioare, ci se înalţă deasupra lor, le biruie şi se eliberează pentru a-şi împlini rostul, punând în valoare tot ceea ce constituie structural şi funcţional, umanitatea sa. Prezenţa unei ordini spirituale superioare ne rupe din tragicul tumult al unei lumi de aparenţe, dă sufletului nostru însetat de perfecţiune mai multă putere, ne poartă pe calea unui destin propriu, taină în marea taină a aceea ce suntem şi mai ales în ceea ce putem fi.
Sforţarea noastră de azi şi de totdeauna nu poate merge întâmplător; munca şi cântecul nostru trebuie să aibă o noimă, un sens fără de care totul s-ar nărui. Lucrurile nu merg ascensional de la sine. E nevoie de un sens şi o ierarhie, e nevoie de o inteligenţă şi un spirit ordonator. Şi aici începe responsabilitatea omului care nu e numai determinat de anume condiţii, ci şi determină el altele. Nu numai datele exterioare trebuie luate în seamă, ci şi datele noastre interioare, spiritul ce ne guvernează. În acest fel, spiritul este creator, ordonator, dar şi responsabil.

                                                                                                                     Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, pp. 143-145

Leave a reply

required