Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori străinul şi necunoscutul său îşi dă pe faţă calitatea de fiu al Tatălui ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i. Iar lumii şi naturii pare a le grăi: nu-s numai al vostru, deşi în cuprinsul vostru şi potrivit legilor voastre m-am născut, sunt liber să vă contrazic, aşadar, vă înfrunt şi-mi fac râs de toate străşniciile voastre care mă consideră ca pe o vietate integral supusă egocentrismului şi călăuzită numai de biologicul principiu al luptei pentru viaţă. Nu numai că-mi port crucea mea, iată că asum – vremelnic măcar – şi pe a semenului meu, o port aşa cum a făcut şi Simon din Cirene pentru prăvălitul osândit Iisus….
În milă se contopesc însuşiri diferite (şi opuse) ale omului: curajul şi blândeţea, avântul şi răbdarea, indignata revoltă şi duioşia. Milostivul e totodată cavaler rătăcitor plecat în lume să îndrepte nedreptăţile şi silniciile şi călugări-infirmieri într-un spital de leproşi. Căci tot omul lovit de soartă e un fel de lepros. Inspiră eventual o fugară compasiune, dar desigur groaza: nenorocirea e socotită molipsitoare, iar nenorocitul izvor (fie şi involuntar) de solicitări, adică de belele împotriva cărora e mai cuminte să ridice un meterez de indiferenţă apărătoare, trecând (ca preotul şi levitul) cât mai la distanţă de el şi cât mai iute.
Într-atâta e felurită mila de lume, de obiceiurile şi legile-i de aramă încât de cele mai multe ori provoacă nu numai neînţelegerea ei şi ostilitatea de nu şi dispreţul, batjocura, sarcasmul. Orice milos e într-o oarecare măsură Don Quijote şi iscă râsul şi uimirea…

                                                                      Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 206-207

Leave a reply

required