Ea este aşezare sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă, netulburată. Chiar dacă este totdeauna în osteneală, nu vede şi nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindcă înseşi greutăţile care apar în calea dragostei n-o micşorează, ci o înalţă, după cum vântul nu stinge, ci întăreşte şi întinde tot mai mult flacăra.
Da, dragostea este rai, însă rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo, vezi că în ţarina inimii nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Fiindcă inima s-a înţelenit cu pomii cei răi ai patimilor, ce înăbuşă dragostea. Unde se află patimă acolo nu este loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo domnesc nepăsarea cea împietrită faţă de suferinţele celorlalţi? Dragostea nu pizmuieşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo trăieşte pizma? Dragostea nu se înalţă şi nu se mândreşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo stăpânesc trufia şi slava deşartă? Dragostea nu caută ale sale (I Cor. 13, 5): cum va sta ea în inimă, dacă acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor şi gândurilor omului este iubirea de sine?

                          Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 173-174

Leave a reply

required