Iată, iarăşi vin smerit, ca un părinte, să-ţi trezesc prin cuvinte voinţa cea bună. Scoală-te, fiul meu, din somnul nepăsării. Ascultă-mă şi nu mai dormi. Trezeşte-te şi alungă de la tine somnolenţa nepurtării de grijă. Pune-ţi din nou armura şi stai cu curaj împotriva duşmanilor tăi. Luptă-te cu răbdare. Nu întoarce spatele. Luptă-te piept la piept. Este mai de folos pentru noi să cădem în luptă decât să fim biruiţi.
O, minune a minunilor! Cei din lume pentru a pescui doi peştişori se luptă câteodată o noapte întreagă. După aceea îi mănâncă sau îi vând şi merg mai departe. Nu speră mai mult de la meseria lor. Îşi termină viaţa chinuindu-se cu această meserie o viaţă întreagă. Noi, care ne plângem tot timpul, suntem vrednici de tot dispreţul pentru multa noastră neştiinţă. Hristos ne hrăneşte în dar şi ne răsplăteşte însutit. Lucrăm o zi şi ne plăteşte ca pentru o sută. Apoi veşnic ne vom bucura şi ne vom veseli întru Împărăţia Lui. Să fim împreună cu Maica Domnului că fii adevăraţi ai săi! Asemenea îngerilor în lumina nesfârşită şi în bucuria de negrăit!
Dar pentru ca, nesimţitori ce suntem, nu vedem micul câştig trecător, cei doi peştişori sau orice altceva trecător, ne pierdem răbdarea. Dacă ne-am fi născut sclavi, am fi primit şi bătăi şi lovituri în fiecare zi. Acum nu putem îndura nici un cuvânt mai greu venit din partea vreunui frate slab. O, neînţelepţi şi netăiaţi împrejur la inimă! La cea mai mică ispită ne lepădăm. Preferăm despărţirea veşnică de Hristos şi unire veşnică cu Satana decât să îndurăm cu smerenie încercarea unei singure clipe!
Ce altceva este ceea ce îmi spui, iubit suflet, în ceasul căderii tale sufleteşti? Că vei găsi un mod de a te omorî, de a-ţi sfârşi viaţa. O, orbire şi moarte sufletească! Te vei omorî, sau te vei uni pentru veşnicie cu diavolul? Vei sfârşi cu viaţa, sau vei coborî pentru totdeauna în iad? Şi nu te temi, suflete mic, de osânda cea veşnică, de despărţirea de dulcele Iisus, de Viaţă şi de Lumină?
O, cât Se întristează Stăpânul Hristos, cât Se amărăşte Mirele sufletelor când, pentru cea mai mică ispită, punem pe capul deznădăjduirii noastre cununa de spini! Numai ce L-am numit Mire – la slujba de călugărie – şi-I cerem deja divorţul! Nu este aceasta fiere a lepădării amestecată cu oţetul amar al lipsei de răbdare?
Să luăm aminte, fiica mea, că în felul acesta întristăm foarte mult pe preadulcele Iisus şi aducem bucurie diavolului răuvoitor. O, cine-mi va da izvor de lacrimi şi doliu fără de mângâiere, să plâng zi şi noapte pentru fraţii mei cei slabi la suflet! Mă rog, fiica mea, să te ridici şi să fii mult mai atentă de acum înainte, să nu ţi se mai întâmple o astfel de ispită, nici ţie nici vreunei alte surori.
Luaţi aminte, fiice ale lui Hristos, deoarece acestea se întâmplă tuturor. Nu vă învârtoşaţi la suflet. Să aveţi răbdare şi dragoste deplină faţă de maica stareţă pentru că rugăciunea ei să vă acopere în vreme de ispită. Acolo unde există învârtoşare este şi mândrie, este şi neascultare şi scandal. Acolo unde este ascultare este şi smerenie, acolo sălăşluieşte Dumnezeu.
Spun Sfinţii Părinţi:
    “înaintea căderii merge mândria, iar înainte harului merge smerenia. Iar sufletul meschin este mama lipsei de răbdare“.
Ai văzut om şi mai ales monah fără de răbdare? Este ca opaiţul fără untdelemn, a cărui flacără se stinge foarte repede.
Din micimea sufletească se nasc multe: cârtirea, neauzirea, neruşinarea, hula, necunoaşterea şi multe altele. Iar mândria şi deznădejdea sunt surori bune una cu cealaltă, din care se nasc mii de fii, contribuind cu toţii la pierderea sufletului.
Îndepărtarea tuturor relelor, pentru noi, este smerenia şi ascultarea desăvârşită.
Deci îngrijeşte-te, fiica mea, de fericită ascultare. Supune-te întru totul. Pentru că acum, când duşmanul a învăţat că eşti uşor de biruit, se va duce un pic la plimbare şi iarăşi se va întoarce. Să nu te găsească fără purtare de grijă şi să te dea iarăşi peste cap. Pregăteşte-te. Şi atunci când va veni fă-l să înţeleagă că ai drept paznic puterea lui Hristos şi rugăciunea tuturor.
Nu te obişnui să cazi uşor, pentru că la fiecare cădere se dărâmă şi mai mult cetatea sufletului, şi intrarea duşmanului devine din ce în ce mai uşoară, până când cel învins va fi făcut în întregime captiv.
Adu-ţi aminte ce-ţi scriam când te-ai dus la mănăstire. Că ceea ce îmi spuneai atunci trebuia să mi le spui după patru ani şi că aşa cum vedeai atunci pe surorile de mănăstire, aşa să le vezi şi acum. Dacă te vei uita în primele scrisori, vei găsi acolo toate acestea. Acum îţi spun din nou: fii atentă. Ai grijă că eşti încă la început şi încă mai poţi pune început. Dar dacă acuma nu te sileşti, va veni timpul când, şi să vrei, nu vei mai putea să faci ceea ce acum treci cu vederea. Pune-ţi tu obolul tău, ca să pună şi Dumnezeu mulţimea de talanţi. Aruncă-te la pământ. Fă-te ţărână ca să calce toţi peste tine. Zdrobeşte-ţi inima şi plângi cu durere în suflet ca să I se facă lui Dumnezeu milă de tine. Plâng şi eu în fiecare zi, dar Hristos cere şi lacrimile tale.
Scoală-te şi aruncă de la tine descurajarea. Alungă vrăjmaşul ca să te înveţi să-l biruieşti cu puterea Domnului. Biruinţa este răbdarea, biruinţa este smerenia, biruinţa este ascultarea.
Să ştii următoarele: dintotdeauna vrăjmaşul luptă cu mult meşteşug împotriva celor ce se nevoiesc. Dacă după ce îi luptă în multe chipuri, nu reuşeşte să-l biruie, aduce asupra lui boli pentru toată viaţa. Adeseori îl doare tot trupul şi omul devine tot o rană şi un văiet continuu. Atunci însă este aproape sfârşitul şi odihnă“.

                                                Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, Bucureşti 2007

Leave a reply

required