De pe la începuturile anilor ’70, Muntele Athos înregistrează atât o creştere stabilă a populaţiei sale, cât şi a tuturor acelor dimensiuni care indică renaşterea unei societăţi. Desigur, particularitatea acestei societăţi nu permite evaluarea ei prin prisma criteriilor statistice convenţionale care sunt utilizate în societatea lumească. De altfel, chiar şi în societatea aceasta, abordarea statistică a parametrilor duhovniceşti, precum religiozitatea, este cu totul formală. Profunzimea vieţii interioare a omului, şi în special a monahului, rămâne inaccesibilă cercetării sociologice. Dar, pentru că aceste criterii statistice au o oarecare semnificaţie, nu trebuie să considerăm cu totul inutilă utilizarea lor.
După împuţinarea [ce părea] de neoprit a monahismului aghiorit, începută în perioada interbelică şi având punctul culminant în următorii douăzeci de ani de după cel de-al doilea război mondial, în anul 1972, pentru prima oară, numărul monahilor nu a mai scăzut, ci a crescut cu o unitate în comparaţie cu anul anterior. Astfel, dacă în 1971 erau 1145 de monahi în Sfântul Munte, în 1972 erau 1146.
Această creştere aparent imperceptibilă, dar, în realitate, semnificativă, a numărului de monahi aghioriţi continuă neîntreruptă până astăzi. Alternările periodice, care au fost semnalate pe acest parcurs suitor, se datorează indicelui ridicat de mortalitate pe care-l prezenta populaţia îmbătrânită de atunci a Sfântului Munte. Astfel, din 1972 şi până în 1992, când am efectuat ultimul recensământ, 935 de monahi tineri au sosit în Sfântul Munte. Cu alte cuvinte, în toată această perioadă (1972-1992) au venit în fiecare an, în medie, câte 47 de noi monahi în Sfântul Munte, adică 3,5% din totalul monahilor. Dacă avem în vedere că naşterile din Grecia, corespondentul sosirilor în Sfântul Munte, se ridică la 1% din populaţie, este limpede faptul că numărul celor care sosesc în Sfântul Munte este semnificativ. Iarăşi, dacă această creştere a numărului monahilor aghioriţi semnalată din 1972 până în 1992 nu este impresionantă (numărându-se la 191 de persoane), acest lucru se datorează tot indicelui ridicat al mortalităţii pe care era firesc să-l prezinte populaţia lui îmbătrânită. Deja însă, marea majoritate a monahilor aghioriţi este constituită din tineri care au venit în decursul acestor 20 de ani. Acest fenomen a micşorat vârsta medie a monahilor aghioriţi la aproximativ 50 de ani, răsturnând piramida vârstelor într-o poziţie absolut funcţională. Printre altele, nivelul educaţional al monahilor se găseşte pe un nivel mai ridicat decât media educaţională a populaţiei greceşti. Astăzi vin ca să devină monahi în Sfântul Munte mulţi oameni cu diplome dobândite în învăţământul mediu şi superior, aparţinând diverselor categorii profesionale. Semnificativ este faptul că între anii 1960-1964, doar 3 absolvenţi universitari au venit în Sfântul Munte (2,8% din totalul celor veniţi), în vreme ce astăzi numărul acestora ajunge la 20%. Dintre aceştia, cam jumătate sunt absolvenţi de Teologie, în vreme ce restul deţin diplome în alte domenii. Procentul celor care nu au terminat şcoala generală este de doar 2%.
Din punct de vedere al organizării vieţii monahale, Sfântul Munte a prezentat în ultima vreme evoluţii exponenţiale. Chinovia a fost general recunoscută drept modelul autentic de organizare a vieţii colective a monahilor. Acest sistem nu îngăduie proprietatea individuală, iar traiul şi luatul mesei în comun cultivă unitatea dintre monahi. Idioritmia este o alterare a sistemului chinovial. Sistemul idioritmic, care a predominat în vremurile de criză ale istoriei monahismului, permite proprietatea individuală şi conduce la diferenţierea membrilor comunităţii monahale. Fiecare din cele 20 de mânăstiri care există astăzi în Sfântul Munte, la un moment dat, pentru o mai mică sau mai mare perioadă de timp, au avut rânduială idioritmică. Această perioadă nu este recunoscută ca fiind canonică. De aceea, regulamentul Sfântului Munte interzice transformarea vreunei mânăstiri de obşte în idioritmică, dar permite transformarea uneia idioritmice în chinovie (Articolul 85). În urmă cu 150 de ani, 9 din cele 20 de Sfinte Mânăstiri din Sfântul Munte erau idioritmice. Astăzi, toate sunt chinovii. În sfârşit, trebuie menţionat faptul că astăzi, în Sfântul Munte nu sunt reprezentate doar ţările în mod tradiţional ortodoxe (Grecia, Rusia, România, Bulgaria, Serbia, Georgia), ci şi alte neamuri din întreaga lume. Astfel, monahismul aghiorit are un caracter cu adevărat ecumenic. Menţinerea şi întărirea, pe mai departe, a acestui caracter ecumenic al Sfântului Munte are o semnificaţie majoră nu doar pentru monahism, ci pentru întreaga Biserică. Descoperind influenţele reale şi simbolice ale monahismului aghiorit asupra vieţii Bisericii, observăm următoarele:
1. Existenţa unei societăţi monastice vii are o semnificaţie majoră pentru Biserică. Ea constituie un capitol duhovnicesc nepreţuit pentru prezenţa ei instituţională şi spirituală în istorie. Monahismul este avanpostul şi receptorul sensibil al Bisericii, care poate semnala şi respinge pericolele care o pândesc. Istoria Bisericii dovedeşte relaţia organică dintre monahism şi credincioşii din lume. Duhul monahal constituie un element esenţial pentru menţinerea vieţii harismatice a Bisericii. Acest lucru este valabil îndeosebi atunci când necesităţile supravieţuirii istorice sau oportunităţile prezenţei ei sociale supraîncarcă dimensiunea ei instituţională şi îi limitează lucrarea. Monahismul aghiorit a sprijinit Biserica, i-a alimentat viaţa duhovnicească, a contribuit la unitatea ei de-a lungul vremii şi a oferit o mulţime de cuvioşi, mucenici, păstori, învăţători, şi mari personalităţi duhovniceşti, precum Grigorie Palama, Cosma Etolianul, Nicodim Aghioritul, Gheronda Porfirie, Gheronda Paisie, dar şi curente duhovniceşti mai largi care au fost cultivate acolo şi care au sprijinit, au îmbogăţit şi au reînnoit viaţa Bisericii în momente de criză din istoria ei.
2. Monahismul a apărut în viaţa Bisericii ca o expresie organică a vieţii acesteia. Îndeosebi în Biserica Ortodoxă, acolo unde monahismul nu este o chestiune care ţine de organizare, ci de exprimare, prezenţa lui are o semnificaţie duhovnicească şi teologică esenţială. În cadrul monahismului se cultivă îndeosebi viaţa interioară a Bisericii: tot ce este dificil şi cu neputinţă de corectat şi de atins în lume de către Biserică, adesea îi este cu putinţă monahismului. Rugăciunea, asceza, lupta împotriva patimilor, cultivarea virtuţilor, experienţa mistică, care constituie elemente de bază ale vieţii ortodoxe, înfloresc mai ales în mânăstiri. Ieşirea din lume nu are ca scop negarea relaţiilor sociale, ci supunerea lor comuniunii cu Dumnezeu. În acest sens, monahismul, şi în special monahismul aghiorit, constituie un soi de „anti-societate” care, fără să reprezinte o contradicţie faţă de [societatea] lumească ori, cu atât mai mult, faţă de cea bisericească, oferă, pe cât este cu putinţă, o dezvoltare a omului ca persoană şi fiinţă socială, [dezvoltare care este] liberă şi dezlegată de convenţiile lumeşti. În acelaşi timp, autoguvernarea Sfântului Munte, recunoscută dintotdeauna de autorităţile bisericeşti şi de cele ale statului grec, îi păzeşte şi îi întăreşte libertatea în trupul Bisericii.
3. Tăcerea, interiorizarea şi viaţa ascetică a monahilor constituie o contrapondere esenţială la extroversiunea, eudemonismul şi obsesia consumatoristă a societăţii contemporane. Pe de altă parte, legătura personală a monahilor cu miile de închinători care inundă anual Sfântul Munte, omiliile pe care le ţin cu ocazia vizitelor în lume dinainte stabilite sau în mod excepţional, revistele şi comunicatele, ba mai mult, îndrumarea duhovnicească individualizată şi mărturisirea, toate acestea influenţează puternic viaţa duhovnicească a credincioşilor. La aceasta contribuie şi încrederea specială pe care o acordă oamenii duhovnicilor din mânăstiri şi, mai ales, celor din Sfântul Munte. Oamenii care, din diverse motive, nu au duhovnic în lume, apelează şi stau de vorbă despre problemele lor cu părinţii aghioriţi. Astfel, lucrarea Bisericii se întăreşte şi se extinde. Venirea tinerilor în Sfântul Munte, îndeosebi în perioada vacanţelor şcolare, este remarcabilă. Mulţi se îmbisericesc aici şi continuă să-şi menţină relaţia cu Biserica când se întorc în lume. Nu trebuie omisă şi abordarea cu succes a problemelor multor persoane bolnave (îndeosebi a narcomanilor) în mânăstirile Sfântului Munte, fapt ce adaugă o nouă dimensiune activităţii pastorale a Bisericii. Chiar şi păstorii Bisericii găsesc adesea, în Sfântul Munte, posibilitatea reculegerii şi a „reaprovizionării” duhovniceşti.
4. În sfârşit, prezenţa monahismului aghiorit are o semnificaţie majoră pentru ataşamentul faţă de tradiţia bisericească. Este cunoscut din istoria Bisericii faptul că monahismul a exercitat în multe ocazii un control critic sau a intervenit corectiv în cazurile de atacare sau de corupere a tradiţiei bisericeşti. Astfel, în istoria monahismului aghiorit pot fi subliniate, îndeosebi, mişcarea isihastă din veacul al XIV-lea şi mişcarea colivarilor din cel de-al XVIII-lea, mişcări care au reînnoit atât teologia empirică, cât şi viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe. Desigur, pe de altă parte, chiar monahismul însuşi cunoaşte pericolul alunecării într-un conservatorism steril care tulbură cursul firesc al vieţii Bisericii. Dacă nu există o viaţă duhovnicească cu adevărat vie, inevitabil va urma căderea în formalism sau răzvrătirea duhovnicească. De aceea, monahismul autentic constituie un element preţios al vieţii bisericeşti. El poate preveni anumite devieri şi poate menţine echilibre delicate. Din acest punct de vedere, este caracteristică atitudinea Sfântului Munte faţă de chestiunea calendarului provocată de schisma vechilor calendarişti în Biserica Greciei. În afara cazurilor aşa numiţilor zelotişti care, datorită schimbării calendarului, s-au separat de Patriarhia Ecumenică şi de Biserica Greciei, Sfântul Munte, în întregul lui, a optat pentru vechiul calendar, menţinând, însă, comuniunea cu Patriarhia Ecumenică şi cu Biserica Greciei care adoptaseră calendarul gregorian, considerând acest subiect drept unul secundar şi nicidecum unul dogmatic. Alături de influenţa reală a Sfântului Munte mai există încă una, simbolică [pe care acesta o exercită] şi care nu trebuie considerată ca fiind secundară, nici mai puţin importantă. În legătură cu aceasta, putem nota următoarele:
a. Civilizaţia monastică a Sfântului Munte este cea mai veche democraţie în funcţiune din lume. Ea constituie o reprezentare a întregii lumi ortodoxe şi rezumă în sine diferitele forme pe care monahismul ortodox le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale. Dat fiind caracterul istoric şi alcătuirea ecumenică, Sfântul Munte constituie simbolul unităţii şi diversităţii Bisericii Ortodoxe. Concomitent, el constituie o prezenţă vie a civilizaţiei care s-a dezvoltat de-a lungul vremii sub influenţa ortodoxiei. Sfântul Munte menţine viu Bizanţul în contemporaneitate, iar acest lucru permite evaluarea civilizaţiei contemporane dintr-o cu totul altă perspectivă. Sistemul monahal chinovial, îndeosebi, a constituit şi nu încetează să constituie, pentru Ortodoxie, idealul vieţii bisericeşti şi sociale. De aceea, duhul chinovial nu a caracterizat doar viaţa monahală, ci şi pe cea socială a ortodocşilor.
b. Prezenţa personalităţilor harismatice, cu o viaţă ascetică şi cuvioasă deasupra oricărei îndoieli, face perceptibilă prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume. Mai ales în epoca noastră, în care toate sunt puse la îndoială şi demolate, aceste personalităţi ies în evidenţă ca simboluri şi indicatori ai vieţii duhovniceşti. Cuvintele şi faptele lor cunosc o largă răspândire printre credincioşi, care îi recunosc drept autorităţi duhovniceşti. Desigur, şi aici există exagerări şi excese din partea credincioşilor. De netăgăduit, însă, este faptul că influenţa acestor oameni asupra pliromei Bisericii este mult mai mare decât aceea pe care o exercită teologii ori întreaga ierarhie bisericească. Prezenţa lor, printre altele, adevereşte însăşi prezenţa Bisericii, pentru că Biserica Ortodoxă îşi fundamentează identitatea pe prezenţa sfinţilor. În măsura în care există sfinţi, există şi Biserica.
c. Sfântul Munte este simbolul abnegaţiei, al pocăinţei, al cunoaşterii de sine, al rugăciunii şi încredinţării către Dumnezeu. Principala dispoziţie a monahilor aghioriţi este aceea de a se încredinţa lui Dumnezeu, iar cea mai importantă şi de durată preocupare a lor este rugăciunea, care se întinde şi dincolo de slujbele rânduite, dobândind forma rugăciunii neîncetate. În acest loc, scopurile vieţii bisericeşti îşi menţin integritatea, în vreme ce scopurile societăţii contemporane, precum dezvoltarea economică şi consumul, nu deţin vreun loc semnificativ.
Astfel, comunitatea athonită iese în evidenţă ca o societate creştină etalon. Poruncile lui Hristos nu sunt exilate la nivelul teoreticului, ci acţionează ca factori regulatori ai vieţii cotidiene. Acest lucru îmbogăţeşte conştiinţa Bisericii cu o comunitate de elită, care îmbrăţişează cu consecvenţă cauza credinţei. Importanţa acestui fenomen devine şi mai mare atunci când se vădeşte faptul că persoanele care se înrolează în această comunitate nu provin din zonele periferice ale vieţii sociale, ci au o provenienţă socială din cea mai înaltă.
Sfântul Munte este simbolul lepădării de lume, iar lepădarea de lume înseamnă experierea morţii. Această experienţă este împropriată pentru a se putea dobândi trăirea Învierii încă din această viaţă. Astfel, în Sfântul Munte, şi oriunde acolo unde există monahism, acceptarea sorţii omeneşti comune, adică a morţii, este vădită, ea constituind o condiţie prealabilă trăirii adevăratei libertăţi. Această acceptare este cu putinţă doar prin ataşarea de o viaţă mai puternică decât moartea, de viaţa credinţei întru Hristos.
Pe scurt, putem spune că Sfântul Munte, dar şi monahismul în general, funcţionează ca avangardă a Bisericii Ortodoxe. El cultivă viaţa interioară şi cugetul ascetic al Bisericii; el stopează extrovertirea şi eudemonismul ce pot apărea la membrii ei, mai ales în cadrul societăţii contemporane, şi îi securizează tradiţia ei istorică. Concomitent, la un nivel simbolic, el scoate în evidenţă duhul chinovial al ortodoxiei, face simţită prezenţa vie a lui Dumnezeu în lume, marchează aspectul dificil al vieţii creştine şi subliniază libertatea nemărginită a persoanei umane. Prezenţa monahismului aghiorit deţine o importanţă specială şi largi perspective în cadrele Uniunii Europene. Monahismul aghiorit, prin trăsătura sa multietnică şi prin istoria sa multiseculară, întrupează „catolicitatea ecumenică şi pan-temporală a Bisericii”. Sfântul Munte este cufărul în care europeanul contemporan găseşte depozitul duhovnicesc ce constituie baza religiozităţii şi a tradiţiei lui civilizaţionale. [Sfântul Munte] este ulciorul cu mană care îi poate sătura foamea spirituală. Dar, mai întâi de toate, Sfântul Munte este locul unde poate fi împropriat sensul primar al persoanei şi al comunităţii de persoane, lucru care face posibilă trecerea dincolo de bipolaritatea capitalism individualist versus totalitarism comunist.

                                                                                                                                                     Gheorghios I. Mantzaridis, pemptousia.ro

Leave a reply

required