E drept că a ne închina după cuviinţă lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele. Aşa ceva fac şi slugile: Când veţi fi împlinit toate acestea să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem, în schimb, Taina de care vorbim este a fiilor lui Dumnezeu şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm, nu a slugilor . De aceea ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui, căci scris este că pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui . Doar tocmai pentru a ne putea fi nouă tată şi pentru a ne putea spune: iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu , tocmai pentru aceea a luat Domnul asupra-Şi trupul şi sângele nostru. Dar tot aşa şi noi, ca să ne facem copii ai Lui, cade-se să ne împărtăşim din fiinţa Lui, iar prin această Taină nu numai că ne facem mădulare ale Lui, ci ajungem chiar fii ai Săi, slujindu-L cu ascultare şi de bunăvoie ca nişte copii buni, întocmai cum şi mădularele ascultă de cap. De altfel, Taina aceasta e atât de adâncă şi de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor şi a mădularelor, se cade să învăţăm că niciuna luată singură nu este în stare să ne lămurească deplin. S-ar părea că nu este ceva din cale afară de greu ca, lipsindu-ne de orice mişcare personală, să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu, ca şi mădularele de cap. Dar oare în supunerea cu care ascultăm de Tatăl sufletelor şi al trupurilor, nu ne vine să vedem ceva peste puterile omeneşti? Or, ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii: adică să ne păstrăm libertatea minţii, ca fii, dar s-ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele.
Într-atât e de măreaţă înfierea noastră de către Dumnezeu, şi anume nu numai ca o punere de nume, cum e înfierea trupească, şi mai ales nu numai într-un grad aşa mic, căci în înfierile omeneşti tatăl abia împărtăşeşte pe copii cu numele său, dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există şi zămislirea cu adevărat şi împărtăşirea cu Cel ce ne-a născut, o părtăşie nu numai cu numele de dincolo, ci una adevărată, prin sânge, prin trup, prin viaţă.
Căci ce poate fi mai măreţ decât să fim recunoscuţi de Tatăl ca mădulare ale Fiului Său, ca Unul care pe chipurile noastre găseşte înseşi trăsăturile Fiului Său: Mai dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său? Dar cum să punem alături înfierea dumnezeiască de cea trupească faţă de care este mult mai lăuntrică şi mai deplină, în aşa măsură încât cei născuţi duhovniceşte sunt mai deplin fii, decât sunt copiii trupeşti faţă de părinţii lor? Şi încă cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu întrece prin înfierea sa adoptivă chiar pe părinţii care nasc pe prunci din fiinţa lor. Căci, la urma urmelor, ce înseamnă înfierea aceasta? Trupul doar îl avem de la părinţi şi deodată cu el ne-am primit şi viaţa. Şi dacă şi în viaţa duhovnicească noi am luat trup din trupul Mântuitorului şi oase din oasele Lui, în schimb câtă deosebire între aceste două împărtăşiri! In ordinea trupească, sângele din copii nu mai este acelaşi cu cel din părinţi; aşa ceva n-a fost decât înainte de a-l fi dat copiilor. Iată temeiul unei zămisliri: ceea ce au acum copiii era al părinţilor. In acelaşi timp, în lucrarea Tainei, sângele, care ne ţine viaţa, este şi acum tot al lui Hristos, iar trupul pe care-l frângem este mereu acelaşi trup al Domnului; aceleaşi sunt mădularele, aceeaşi viaţa.
De fapt, acea împărtăşire este adevărată, în care în acelaşi timp se dă un lucru la două fiinţe, iar nu o dată la una, după aceea la cealaltă, ceea ce e mai curând despărţire decât unire. Căci aceea nu-i unire, când nici unul, nici altul nu posedă ceva în acelaşi timp, ci fiecare are ceva deosebit. In acest caz ei nici nu comunică şi nici n-au comunicat nicicând în vreun fel, căci numai când ceva înainte a fost al unuia şi acum este al altuia ne poate da o pildă de unire. Locuind într-o casă, în care a stat înainte altul, nu înseamnă a fi stat acolo împreună, pentru că nici conducerea, nici grija de averi, şi nici necazurile nu le-au dus împreună. Ar fi trebuit ori să fi purtat grijă de avere în aceeaşi vreme, ori să fi locuit împreună în aceeaşi casă. De fapt, noi nu mai avem cu părinţii noştri nicio părtăşie, nici prin trup, nici prin sânge, din clipa în care nu le avem împreună. In schimb, o avem cu Hristos, pentru că, cu El, mereu avem părtăşie, atât în privinţa trupului şi a sângelui, cât şi a mădularelor şi a tuturor felurilor de taine. Iar dacă părtăşia de trup şi sânge îi arată pe copii, atunci e lămurit lucru că prin împărtăşanie se face între noi şi Mântuitorul o legătură mai strânsă decât cea de zămislire dintre noi şi părinţii noştri.
Unde mai punem că, tocmai contrar părinţilor trupeşti, din clipa în care ne-a dat viaţa şi ne-a întărit, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic între noi, unit cu noi, ne face tot mai vii şi mai tari. Căci despărţindu-te de părinţi, ajungi să trăieşti mai departe, dar din clipa despărţirii de Hristos ai ajuns în latura morţii.
Ba, mai mult. Creşterea copiilor nu se face decât după ce se despart de fiinţa părinţilor: zămislirea şi naşterea înseamnă tocmai acest început de despărţire, câtă vreme înfierea prin Sfintele Taine constă în unire şi părtăşie, iar ruperea acestei legături înseamnă încetarea de a mai fi. Dacă, deci, ceea ce numim rudenie – adică legătura prin sânge – arată o părtăşie oarecare, ea nu va putea să fie decât una trupească; dar, la drept vorbind, există numai o singură rudenie şi înfiere: aceea prin care suntem uniţi cu Hristos. De altfel, această înfiere înghite şi pe cea trupească, întrucât celor ce L-au primit pe Domnul, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Cu toate că fuseseră născuţi odată, şi anume din părinţi de sânge, iar naşterea cea trupească a fost înaintea celei duhovniceşti, totuşi aceasta din urmă cu atâta a întrecut-o pe cea dintâi, că din aceea n-a mai rămas nici urmă, nici măcar nume şi astfel Pâinea cea nouă, care dă viaţă omului nou, înghite în sine pe omul cel vechi.
Dar şi acesta este un rod al împărtăşirii, căci e scris: Cei ce L-au primit nu din sânge s-au născut. Cât despre întrebarea când îl primim, o să spunem acum, în legătură cu Taina în care se foloseşte acest cuvânt. E vorba de ceea ce urmează după vorbele „Luaţi, mâncaţi”. E lămurit că prin aceste vorbe noi suntem chemaţi la o cină, în timpul căreia într-adevăr primim pe Hristos în mâinile noastre, îl punem la gură, îl amestecăm cu toată fiinţa noastră, îl împrăştiem în tot trupul nostru şi îl lăsăm apoi în vinele noastre. Cât despre vorbele cei ce L-au primit, nu din sânge vor ele să ne spună că pentru aceştia este şi rămâne Mântuitorul până la sfârşit Cap, iar ei, mădulare vrednice de El. Doar era şi firesc ca mădularele să se zămislească în acelaşi chip ca şi capul.
Dar trupul Mântuitorului nu s-a născut nici din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească ci din puterea lui Dumnezeu din Duhul Sfânt. De aceea trebuia ca şi mădularele să se nască în acelaşi fel ca şi capul, după cum naşterea capului trebuia să aducă pe a mădularelor, pentru că acestea se nasc în aceeaşi clipă cu capul. Fiindcă, dacă pentru orice om zămislirea e începutul vieţii şi dacă începerea vieţii este naşterea, iar Hristos fiind viaţa însăşi pentru cei ce I se închină – urmează că în chip reprezentativ toţi creştinii s-au născut în clipa în care şi Hristos S-a născut, în clipa venirii Lui în lume. Iată, aşadar, ce bogată comoară de bunătăţi ne aduce această Taină: iertarea păcatelor, ştergerea ruşinii celei fără de lege, reînnoirea frumuseţii noastre sufleteşti de altădată, legarea de Hristos cu legături mai strânse decât faţă de părinţii trupeşti. Într-un cuvânt, ca nicio altă Taină a Bisericii, împărtăşania duce pe creştin la desăvârşire mai mult decât oricare altă Taină.

Ieromonah Benedict Aghioritul, Pregătirea pentru Dumnezeiasca Cuminecare, Editura Egumeniţa

Posted in: Articole.
Last Modified: octombrie 2, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.