Este surprinzător cum, la doisprezece ani după Binecuvântată fii, închisoare!, Nicolae Mărgineanu revine în forță cu un film pe aceeași temă, în care maestrul nu numai că se depășește pe sine, dar depășește tot ce s-a făcut în filmul românesc pe tema spațiului concentraționar.
Când în 2002 lansa Binecuvântată fii, închisoare!, apreciatul cineast trăia sentimentul, mărturisit în interviuri, ca realizase filmul vieții sale. Mulți ani din cariera sa ulterioră s-au scurs, într-adevăr, sub apăsarea aproape ineluctabilă a acestei convingeri.

Încercările de a aborda, asemeni colegilor săi de generație, și subiecte de actualitate (concretizate în lung-metraje, ca Logodnicii din America, După ea și Schimb valutar) îl împingeau însă, din nou și din nou, parcă tot mai obstinat, înapoi spre perioada frământată a epocii staliniste, a cărei investigare, începând de la tulburătorul Undeva în Est (de când tema a ieșit de sub interdicție), i-a devenit profesiune de credință.
O radiografiere a fenomenologiei torturii, realizată în documentarul Demascarea (2010), despre ”Fenomenul Pitești”, dar mai ales suita de producții dedicate părintelui Arsenie Boca (un spectacol de teatru radiofonic și două filme documentare), realizate între 2011 și 2013 în colaborare cu scenaristul Ion-Costin Manoliu, au adâncit problematica fenomenului concentraționar, conducându-l pe cineast spre viziunea de mare sinteză din Poarta albă

Se poate spune că, încă de la geneză, filmul s-a aflat sub oblăduirea subtilă a părintelui mărturisitor Arsenie Boca, marele reazem spiritual al deținuților din întreaga țară martirizată de bolșevici, inclusiv al celor de la Canal. 
 
O atât de nuanțată descindere în perimetrul sârmei ghimpate, ce arestase o țară întreagă (cum se sugerează în film), cu tot ce implică acest demers – selectarea cazuisticii, asumare umană, convertire întru artistic și mai ales înțelegerea istoriei din unica perspectivă care-i dă sens, cea a lui Dumnezeu coborât pe pământ – este unică în istoria filmului românesc. 
 
Scenariul, scris de regizor împreună cu dramaturgul Oana Maria Cajal, este inspirat din literatura închisorilor (Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu,Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaş, Drumuri în întuneric de Dumitru Andreica), dar beneficiază și de bogata documentare personală a regizorului în numeroasele dialoguri cu foști deținuți politici. 
 
Dacă Binecuvântată fii, închisoare! era un film despre rolul transfigurator al suferinței creștin asumate, ce poate fi mai mult decât atât Poarta albă? Există o ștachetă superioară celei propuse de biografia ecranizată a Nicoletei Valery-Grossu? Ștacheta este, în principiu, aceeași, dar în Poarta albăea se infuzează în fibrele realității mult mai plenar, până în planul adevărului supraistoric, cu care dialoghează indicibil și permanent. De aceea,Poarta albă are atributele capodoperei. 
 
Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului evenimentului istoric, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane – pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers îl evidențiasem și înBinecuvântată fii, închisoare!, dar acum acesta a devenit, parcă, și mai rafinat, și mai decantat. 
 
Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor, achiziții pe care le și depășește printr-o vectorializare spirituală pe care curentul clasic nu îl avea. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc, același perimetru cvasi-simbolic al țării arestate. 
 
Între ipocrizia lozincilor staliniste, scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr sau de oricare dintre poeții închisorilor), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr – prilejuiesc trei partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează – nu atât torționari, cât ”funcționari sub vremi”, înrăiți de obediență – creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții. 
 
Ca și în Binecuvântată fii, închisoare!, regizorul evită satira caustică și pedalarea pe tragic, pentru a insista pe caracterul de ”școală a vieții” al întâmplărilor din perimetrul detenției. Un plus de atenție și rafinament față de filmul din 2002 în zugrăvirea frescei sociale îmbogățește pelicula. În această frescă, trei secvențe remarcabile – trei demonstrații de virtuozitate regizorală – definesc nodurile poetice ale filmului. 
 
Primul este momentul ”de la vorbitor”, al întâlnirii deținuților cu rudele. Panoramări apăsător de lungi pe chipurile bărbaților în zeghe, înghesuiți pe bancheta îngustă, încercând să se facă auziți, în vacarmul general, de mama, sora sau iubita de pe bancheta plasată la câțiva metri în fața lor; panoramări la fel de lungi pe chipurile tensionate ale femeilor, îngrijorate, confuze sau isterice, înșirate pe bancheta din fața bărbaților, încercând să le transmită, sub ochii vigilenți ai gardienilor, un strop din căldura de-acasă. Nici bătăile și umilirile rituale ale deținuților, nici momentele de revoltă, nici sinuciderile, nici calvarul sisific de la cariera de piatră, nu prilejuiesc o tensiune  mai tulburătoare, decât acest aparent banal și inofensiv episod ”de la vorbitor”. Două mini-partituri actoricești, pe cât de scurte, pe atât de dense (prima, bazată exclusiv pe expresia privirii) – gros-planul tăcut și înlăcrimat al Mariei Ploae, respectiv explozia verbală disperată a tinerei Oana Mărgineanu -, punctează tensiunea dramatică a momentului șievidenţiază două talente actoriceşti de excepţie (unul, pe deplin confirmat, altul, în plină afirmare). 
 
Două secvenţe cu discretă încărcătură simbolică polarizează semantic, între „jertfă şi înviere“, rostul spiritual al experienţei concentraţionare. Primul este momentul crepuscular al descărcării vagonului cu capete de vită, transportate (pe post de hrană) pe umeri de către deținuți. Surprins în contrejour la apus, pe o coamă de deal, convoiul de deținuți, purtând fiecare deasupra capului aplecat, ca într-un carnaval sângeros și absurd, câte un craniu încornorat, asemeni unei cruci a rușinii naționale, arată tragic, halucinant și grotesc. Emoția funcționează aici și fără recurs la simbol… Și totuși, parcă toată trădarea și mascarada politică de după 1944 s-au concentrat în acest bal al ororii și umilinței, pe care sunt siliți a-l juca ”țapii ispășitori” ai țării. 
 
A doua secvenţă polară este momentul sublim, axial, al pruncului în zeghe dormind, fugit, ca prin minune, din lagărul apropiat al femeilor: părintele Arsenie îl va imortaliza în brațele Maicii Domnului, într-o icoană din biserica Sf. Elefterie din București, rămasă neobservată de Securitate vreme de 50 de ani, icoană care alcătuiește coperțile filmului. Nici o stridenţă, nici o notă falsă în această demonstraţie de frumuseţe nepământeană, pe care doar un ochi exersat cu „stră-vederea“ o poate reda.
 
Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și speranței: Adrian și Ninel, cei doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească, vădită în primul rând de privire – cum rar întâlnești astăzi, dar frecventă în fotografiile vremii. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni (care nu sunt eroi naționali, ci simpli fugari eșuați, obligați, ca atâția alții, să intre într-un creuzetul suferinței), firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, adică exact duhul fotografiilor părintelui de la Prislop. În fața acestei profunde filiaţii spirituale (obținută prin procedeu actoricesc, sau prin empatie cu personajul, adică prin credință?…), diferența dintre vârsta interpretului și cea a eroului la data acțiunii filmului devine nesemnificativ. 
Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său – nu o spune teologul în cuvinte, ci o arată cineastul, în decupaje ale realului – se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi.
poarta-alba-238741l
Articol apărut (într-o variantă puțin mai scurtă) în Ziarul Lumina de miercuri 12 noiembrie 2014

Leave a reply

required