Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice: vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
De ce? Pe lângă voinţă mai este o putere în noi care, în limbaj mai nou, se numeşte motivaţie. Noi o numim credinţă tare, hotărâre în credinţă. Voinţa sigură nu poate să facă nimic, trupul meu are o făgăduinţă că, dacă faci asta, o să se întâmple asta, el va folosi voinţa ca să facă ceva pentru a dobândi cele făgăduite.
Dacă sufletului meu i s-a făcut o făgăduinţă şi el doreşte asta, toate puterile lui vor fi „motivate” să urmeze voinţa. Astfel nu vedeţi cum câte unii pornesc, aşa, tare, către credinţă, şi pe urmă dispar total. De ce? Pentru că a fost doar un act de voinţă. Voinţa nu e calul, ci frâul. N-am văzut vreun om care să ajungă undeva călare folosind numai frâul!

                                             Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul Bucuriei, volumul II, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 206

Leave a reply

required