Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Nu te întrista, fiule. Nu te nelinişti atâta! Dacă ai căzut iarăşi, iarăşi ridică-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine să se împiedice cei care aleargă, dar dacă se împiedică să se ridice şi să continue alergarea. Este nevoie de multă răbdare şi de pocăinţă în fiecare clipă.
Aşadar, fă metanie de îndată ce greşeşti, nu pierde timpul! Deoarece cu cât întârzii să ceri iertare, cu atât mai mult dai timp celui rău să-şi întindă rădăcinile înlăuntrul tău. Nu-l lăsa să prindă rădăcini!
Nu deznădajdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie şi spune: “Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om şi sunt slab”. Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deşartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greşeşti şi să cazi. Să înveţi din toate slăbiciunile tale, să le simţi pe propria-ţi piele şi să ai apoi îngăduinţă şi răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe fraţi atunci când cad, ci să le sări în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te şi îndată cere iertare!
Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe şi din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinţei imediat spune: “Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!” Şi astfel alungă întristarea. “Sunt om slab – spune – ce să fac?” Într-adevăr, aşa este, fiul meu. Curaj!
Numai atunci când vine harul lui Dumnezeu poate omul să stea pe picioarele sale. Altfel, fără har, mereu se clătină şi cade. Curaj şi nu te teme deloc!
Ai văzut cât a răbdat în ispită fratele despre care îmi scrii? La fel să faci şi tu. Ridică cuget curajos în faţa ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poţi curăţi. Lăsă deoparte sfaturile nepurtării de grijă şi ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de până acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, aşa vor trece şi acestea, după ce îşi împlinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente şi plante tămăduitoare, care vindeca patimile cele văzute şi rănile noastre cele nevăzute.
Rabdă pentru a putea să câştigi cu fiecare dintre ispite, să dobândeşti plată, odihnă şi bucurie în Împărăţia cea cerească. Vine noaptea, noaptea morţii, când nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grăbeşte-te. Timpul este puţin.
Să mai ştii şi aceasta: mai bine o zi în care viaţa a ieşit biruitoare şi încununată cu premii, decât ani mulţi trăiţi în nepurtare de grijă. Lupta unei singure zile, în deplină cunoştinţă şi în simţirea sufletului, valorează mai mult decât cincizeci de ani fără cunoştinţă şi în nepurtare de grijă. Fără luptă şi fără vărsare de sânge nu aştepta să ajungi la eliberarea de patimi.
Pământul sufletului nostru face să crească mărăcini şi buruieni după cădere. Avem nevoie de curăţire. Acestea nu se smulg decât cu durere multă, cu mâini bătătorite şi sângerânde şi cu mult oftat. Plângi deci, varsă râuri de lacrimi pentru ca să se înmoaie pământul inimii tale. Şi când pământul se va înmuia, mărăcinii se vor smulge mai uşor”.

Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.