„Împlinind venerabilul Episcop al Eparhiei Ismailului şaptezeci de ani de viaţă şi douăzeci de arhierie, suntem fericiţi să-i spunem, de la această tribună a opiniei publice: „Întru mulţi ani, Stăpâne !..”

Poate că v’aţi întâlnit, pe stradă la Bucureşti, cu un călugăr Basarabean, zmerit, spânatic, cu mersul încet şi tărăgănat, şi sprijinându-se în toiag… Este Vlădica Dionisie al Ismailului. Dacă v’aţi lua după trăistuţa pe care o are uneori în mână, sau după giubeaua lui de şiac, aţi zice că este, cel mult, stareţul vreunui schit sărac… Eu l-am văzut, întâia oară, la Mitropolia din Chişinău şi fiindcă am avut bun prilej de vorbă, n’am întârziat să-mi dau seamă că am în faţa mea un cleric de mare merit.
M‘au izbit, de la început, fruntea lui albă şi înaltă, apoi ochii lui luminoşi, interpreţii neşovăelnici şi nemincinoşi ai unei inteligenţe născute, nu făcute. Am stat atunci, în ceasul întâlnirii noastre, la priveliştea rară a unei vieţi şi a unui cuget de român basarabean, ridicat de lângă zmerita glie strămoşească până la principatul bisericii lui Hristos. Neuitate mi-au rămas împrejurările şi dibuelile prin cari copilul Dimitrie a ajuns – în casa tatălui său, gospodarul pravoslavnic Vasile Ehran—să cunoască cine au fost urzitorii neamului românesc. Copilul Dimitrie (monahul de mai târziu Dionisie) citea cu sârguinţă Sfânta Scriptură moldovenească, tipărită la Petersburg şi găsea în Cartea întâia a Macabeilor unele ca acestea: „Şi a auzit Iuda de numele Romanilor că sunt puternici şi sunt voitori de bine tuturor celor ce lipsesc de ei şi cu toţii cari vin la ei fac prietenie.., Şi pe cei ce vor lupta, din partea Iudeilor, Romanii nu-i vor ajuta, nici cu bucate, nici cu arme, nici cu argint, nici cu corăbii, precum se va părea Romanilor, iar Iudeii vor păzi aceste îndatoriri, nimic luând…”
Micul Dimitrie întreba pe tatăl său, gospodarul Vasile :
Cine să fie, tată, Romanii de care vorbeşte aici Sfânta Scriptură? Şi tatăl răspundea îngândurat: – Ştiu şi eu! Or fi, poate, strămoşii noştri”.
A intrat copilandru în M-rea Suruceni, şi a petrecut în ea peste o jumătate de veac. Acum douăzeci de ani, unirea cu fraţii de peste Prut l-a găsit stareţ al M-rei Suruceni şi în acele zile de sfânt, entuziasm românesc a fost sfinţit vlădică, la catedrala mitropolitană din Iaşi. Mai anii trecuţi, Facultatea de Teologie din Chişinău l-a ridicat doctor în teologie, pentru cinstea pe care a făcut-o Bisericii şi Neamului, cu virtuţile sale bisericeşti şi cu vigurosul său patriotism.
M-rea Suruceni şi banii stareţului Dionisie au avut un rol nevăzut, dar hotărîtor, în zilele pre-mergătoare unirii şi în genere în pregătirea sufletească a celor ce erau s’o aducă la îndeplinire. Mulţi dintre fruntaşii basarabeni sunt legaţi cu neuitată recunoştinţă de moşneagul vlădică al Ismailuiui.
Molcom şi sfătos la cuvânt, zmerit şi popular la înfăţişare. Vlădica Dionisie este un caracter neîncovoiat şi un muncitor care nu se odihneşte prea mult, după munca săvârşită. Odată, fostul arhiepiscop al Chişinăului, rusul Anastasie îl cheamă pe stareţul M-rei Suruceni şi-i spune ca a hotărât să prefacă M-rea Suruceai în mănăstire de călugăriţe. Răspunsul stareţului Dionisie a fost atât de respectos şi de umil în formă, dar atât de negativ şi de energic în adâncime, încât arhiepiscopul şi-a părăsit planul şi-a lăsat Surucenii să fie tot mănăstire de călugări. Iar peste câtva timp Vlădica Anastasie pofteşte pe stareţ şi îl face duhovnicul său, în sfântul scaun al mărturisirii !…
Este de tot ciudată impresia pe care ţi-o deşteaptă, la început, Vlădică Dionisie. El a rămas nu numai basarabeanul cărţilor bisericeşti şi al graiului de dinainte de Unire, dar şi monahul neconvenţional şi omul singurătăţii. Dacă vreai însă să treci peste primele impresii, vei fi despăgubit cu suprinzătoare bogăţie. Acest om este un adevărat autodidact. Limba rusă, de dinainte de război, era ocean în care se vărsau, prin fluvii de traduceri, nu numai toată literatura străveche bisericească, dar şi literaturile vechi şi noi ale tuturor popoarelor.
În tihna mănăstirii, în pacea nopţilor de veghe şi în lungul anilor jertfiţi Duhului, Vlădica Dionisie a cetit mult mai mult decât noi ceilalţi, cari ajungem pe cărările academice, până la porţile doctoratului. După ştiinţa mea, el este al doilea arhiereu care ştie pe dinafară toată Sfânta Scriptură şi toate cărţile întrebuinţate în Biserică. Dar ce este mai mult de cât atât, el este, în experienţă mea, primul arhiereu, care începând Sfânta Liturghie, se cufundă cu totul în augustul ei mister, şi nu mai vede nimic altceva şi nu mai ştie nimic altceva de cât pe Iisus Hristos, „cel ce de demult pentru noi, precum suntem noi făcându-se şi odată pe sine Părintelui său ca o jertfă aducându-se, pururea se junghie, sfinţind pe cei ce se împărtăşesc cu El…”.
Au dreptate pârâşii lui: Vlădica Dionisie pare (celor superficiali) un cioban basarabean.
Dar Sfântul Spiridon al Trimitundei era la fel şi marele Nicolae arhiepiscopul Mirelor Lichiei, nu cunoştea eticheta şi protocolul curţii imperiale. Însă aceşti sfinţi ciobani au dărâmat vechiul păgânism, au ruşinat pe ritori şi pe filosofi şi au zmuls din ţarcurile Diavolului, pe oile cele cuvântătoare !
L-am văzut, urmărind cu ochi scânteietori, pe unii conferenţiari cari expuneau, în faţa adunării eparhiale, substanţa mărturisirii noastre ortodoxe. L-am văzut, la „Orfelinatul Vlădica Dionisie”, înconjurat de copilaşii pe cari îi culesese de pe maidanul social. L-am văzut încărcat de ani şi deabia iertat de boală, chibzuind cu meşterii, cum să împodobească mai frumos biserica ridicată, după planul său, În locul capelei arhiereşti din zilele lui Melchisedec..
Şi l-am mai văzut într’o seară, tot la reşedinţa sa episcopală, în această greu de uitat împrejurare :
Ţinusem o conferinţă, la o sală publică din Ismail; se făcuse seară şi fusesem chemat să găzduesc la reşedinţă. Gospodăresc şi părintesc, Vlădica Dionisie mi-a arătat odăile, calde şi curate, pe cari le lasă în stăpânirea mea … Cam mirat, ştiind că alte odăi nu mai sunt, am întrebat:
Da . . . Prea Sfinţia Ta, unde te vei ohihni?
Surâzător şi pare-că sfios să-mi spună adevărul, asprul călugăr mi-a răspuns :
Aceste odăi sunt numai pentru cinstiţii noştri oaspeţi …. Eu nu dorm la reşedinţă niciodată, ci, colea aproape, la M-rea Cetatea, în chilia mea, între călugări …. Noapte bună ! Sfinţii îngeri să te vegheze !

Gala Galaction

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.