Cu toate că majoritatea oamenilor de la noi se declară creştini ortodocşi care ţin la tradiţia şi cultura strămoşească, evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de manifestare a ei. Mai mult, există şi în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a „farmecelor” şi „făcăturilor” necurate, obsesie care deseori îi paralizează în demersul lor raţional-iubitor către Dumnezeu. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu una contractuală, magică, marcată pregnant de o frică denatură ocultă. De aceea creştinii trebuie lămuriţi în credinţă ca să nu se lase intimidaţi de meşteşugirile diavolului şi ale proorocilor lui.
„Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut”. Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creştină despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă susţinut de harul divin. De fapt este răspunsul mulţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi şi S-a descoperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe acceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea poruncilor Lui în viaţă.
Credinţa foloseşte puterile raţiunii, dar descoperă omului taine, realităţi duhovniceşti şi dumnezeieşti superioare raţiunii şi, prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii zidite de El. Prin „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradiere a iubirii Lui între semeni.
Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţături, este o atitudine nefirească şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vieţii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără Cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoarme printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o ţintă foarte uşor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor.
Astfel, speculând neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi prooroci, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii ani, unii mai exotici, alţii mai tradiţionalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti impostori, pe lângă paguba materială suferită – nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spirituală. Şi încă nu sunt puţine cazurile de deznădejde, de lepădare de Ortodoxie şi, deci, de mântuire, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal.

Ierom. Adrian Făgeţeanu, Ierom. Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 5-6

Leave a reply

required