Filautia sau iubirea egoistă de sine, este izvorul tuturor răutăţilor sufletului şi în primul rând a celor trei patimi de căpetenie, din care se nasc celelalte: gastrimarghia, arghilofilia şi chenodoxia.
Există o formă de filautie virtuoasă „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27), care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine.
Filautia ca patimă este o pervertire a iubirii de sine şi constă în „amorul propriu”, iubire egoistă de sine, iubire a eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu şi îndreptat spre lumea materială, ducând o viaţă cu totul trupească, şi nu una spirituală. De aceea în general filautia este definită ca iubire pătimaşă faţă de trup şi faţă de aplecările lui păcătoase.
Prin trup, se face referire la trupul căzut (sarx =„carne”), care a înrobit trupul, fiind utilizat ca principalul organ al cunoaşterii şi desfătării de lume, privită exclusiv ca materială, adică în afara lui Dumnezeu. Sfântul Teodor al Edesei spune despre filautie, că este o „înclinare pătimaşă” care caută doar „împlinirea voii trupului”. Iar Sfântul Nichita Stithatul scrie despre cei trupeşti care „fiind stăpâniţi de iubirea de sine…toată grija lor şi-o îndreaptă spre sănătatea şi plăcerea trupului.” Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă şi o explicaţie pentru această patimă: „Necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor…l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa lui Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta nu numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa, prin grija excesivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de a-I sluji Ziditorului. Căci nu poate sluji cineva zidirii dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci, prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea.”
Sfântul Atanasie cel Mare spune că „oamenii, nesocotind cele bune şi lenevindu-se cu înţelegerea, au căutat mai vârtos cele mai apropiate de ei înşişi…cunoscându-şi trupul şi celelalte lucruri sensibile şi lăsându-se amăgiţi de ele, au căzut în poftele lor, alegând cele ale lor în locul lui Dumnezeu.”Adorarea lui Dumnezeu este înlocuită cu idolatrizarea sinelui, afectând întreaga natură umană prin egoism şi narcisism. Sfântul Grigorie Sinaitul „Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de descurajat şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor”
Cel stăpânit de filautie apare ca legat de plăcere, este într-o continuă căutare a plăcerilor senzoriale după cum şi Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoaşterea celor văzute numai prin simţire cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de această experienţă, cu atât mai mult se aprindea de iubirea trupească din sine, şi cu cât se îngrijea de filautie cu atât mai mult născocea mai multe moduri de producere de plăcere, care este roada şi ţinta iubirii trupeşti de sine”. Latura spirituală a vieţii omului conţine întotdeauna ca moment suprimat, pulsiunea instinctuală.
Cel iubitor de sine nu se iubeşte cu adevărat ci fără să ştie el chiar se urăşte. Negând pe Dumnezeu omul ajunge să nege însăşi esenţa firii lui. Egoismul ca preocupare excesivă faţă de propria persoană are tendinţa şi atitudinea de a raporta totul la sine însuşi, la interesele şi sentimentele personale, situându-se deasupra oricărui alt lucru. O persoană egocentrică priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor proprii. Egoismul inerent tuturor fiinţelor vii, stă sub semnul principiului individualităţii.
Voinţa se împlineşte sub cele două aspecte care îi sunt definitorii: ca voinţă şi ca reprezentare. Faptul că în fiecare din întrupările voinţei aceasta se oglindeşte în totalitatea sa, creează iluzia că partea este însuşi întregul. Considerându-se însăşi voinţa, individul vede în conservarea de sine afirmarea voinţei, de unde impresia că prin acest fapt i se acordă prioritate faţă de toate celelalte fiinţe, cu atât mai mult cu cât acestea îi sunt date doar ca reprezentare, ca reprezentare a sa. În momentul în care voinţa dobândeşte conştiinţa de sine, egoismul atinge punctul maxim al intensităţii sale, căci voinţa devenită conştiinţă îşi cere cu mai multă tărie dreptul de afirmare.
Voinţa ce-ţi vine de la draci, sau pe care ei te fac să ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este voinţa de a te justifica în tot ce faci şi a socoti că tu nu poţi greşi. E lauda cu păcatele proprii. Ţi-ai închiriat eul demonului. E dovada mândriei egoiste ce-şi apără egoismul.” Părintele Dumitru Stăniloae
În condiţiile societăţii represive, caracterizate de o slabă dezvoltare a forţelor productive şi de administrarea produselor muncii în folosul unor grupuri privilegiate, această stare de lucruri nu permite dezvoltarea unei atitudini altruiste faţă de lume. Dimpotrivă, privaţiunea reală sau potenţială îmbinată cu o stare de spirit concurenţială generează goana acumulării de bunuri doar pentru sine, adesea indiferent de necesităţile reale.
Narcisismul este o exagerare a dragostei şi preocupării de sine, grija de a feri eul de tensiuni şi frustraţii atât interne şi externe. Numai condiţiile sociale frustrante o transformă într-o premisă pentru egoism.
Din punct de vedere psihologic egoismul este o încercare de a suprima o stare de insecuritate indusă de un statut existenţial nesigur, încercare sortită eşecului deoarece ea acţionează asupra condiţiilor care i-au dat naştere consolidându-le în loc de a le desfiinţa.
Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că: „omul egoist se menţine şi el într-o preocupare de alţii, pentru că îşi defineşte preocupările de sine în opoziţie cu alţii, cu o pasiune de a se afirma pe sine în raport cu alţii. Dar se preocupă de alţii referindu-se la sine, socotindu-se pe sine singurul absolut. În felul acesta uită de adevăratul Absolut sau îl socoteşte impersonal, deci apt de a-l anexa sieşi. Dar în esenţă, el nu poate ieşi din legătura ontological-spirituală cu alţii. Astfel e uşor de a-l readuce la preocuparea pozitivă faţă de alţii.”
Ruperea dintre dragostea de sine şi dragostea pentru ceilalţi, precum opoziţia lor sunt evident artificiale, produse ale unei situaţii istorice. În absenţa unor condiţionări sociale frustrante, dragostea de sine şi dragostea faţă de ceilalţi sunt indivizibile, dragostea de sine, este izvorul, sursa dragostei pentru ceilalţi.
Uitându-l pe Dumnezeu omul nu-şi mai poate iubi cu adevărat aproapele căci nu mai vede temeiul acestei iubiri, astfel între el şi ceilalţi oameni se întemeiază relaţii superficiale dominate de insensibilitate şi ignorare reciprocă, absenţa comunicării autentice.
Nu te poţi apropia cu desăvârşire de cineva în iubire, dacă nu te-ai depărtat cu desăvârşire de egoismul tău, care te desparte de el, dacă n-ai înlăturat poarta care te închide în tine. Între cei răi, între demoni nu este apropiere reală, pentru că nu este iubire, pentru că ei nici nu s-au găsit pe ei înşişi. Ei sunt legaţi fără voia lor, prin blestemul răului, al urii.” Părintele Dumitru Stăniloae

Leave a reply

required