A trăi ca creştin este cu neputinţă; creştineşte nu se poate decât muri, dar de o moarte în formă pământească a existenţei noastre. Totuşi, nici aceasta nu este nici uşoară, nici simplă; aceasta este „poarta strâmtă”, „calea îngustă” care duce la viaţă, dar puţini o află (Matei 7, 13-14). Vestea cea bună a lui Hristos depăşeşte cu mult tot ceea ce cunoaşte pământul. Cum să vindeci această boală groaznică, prin care vrăjmaşul l-a infectat pe om la începutul apariţiei sale în lume? (Facere 3,1-6).
Prin ce mijloace se poate face cunoscut oamenilor că acest Om obişnuit în cel mai înalt grad – Iisus Hristos al Evangheliilor – este într-adevăr Dumnezeu fără început, Creatorul a tot ceea ce există şi Care S-a descoperit lui Moise, numindu-Se: EU SUNT! Cine dintre cei care sunt sănătoşi la minte poate fi lovit de „nebunie” până acolo încât să recunoască drept Dumnezeu un om care a murit pe cruce între doi tâlhari? Dar ce să spunem? Cei care nu pot crede Dumnezeirii lui Hristos nu vor atinge prin nici o altă cale propria lor îndumnezeire. Singurii care sunt capabili să creadă sunt fie copiii, care sunt curaţi cu inima, fie cei care, în ciuda întregii cunoştinţe amare a căderii lor şi a nimicniciei lor, poartă în ei intuiţia înrudirii lor cu Dumnezeu. Cred în Hristos cei care cred în propria lor îndumnezeire. Credinţa sau necredinţa depind de concepţia ridicată sau, dimpotrivă, defăimătoare despre om. Pentru credincios, moartea lui Hristos pe cruce, felul cum şi pentru ce a fost răstignit, este cea mai puternică mărturie în favoarea Sa.

                                             Arhimandrit Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 141

Leave a reply

required