Primul sfat pe care vi-l dau: să nu bravaţi! Să nu ţineţi crucile afară! Să nu faceţi ca Sfântul Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nuuu!”
Ce consider eu cel mai important: să vă daţi seama care-i deosebirea între a brava şi a face ce vrea Dumnezeu. Asta aş vrea s-o înţelegeţi foarte bine, pentru că de asta depinde tot ce veţi face în viitor. Creştinii au luat numele de cristiani întâi în Antiohia Mare, deci în răsărit. După asta, în miazănoapte – miazănoapte sau nord, cum îi spuneţi dumneavoastră. Pe urmă, v-am spus că în apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, ci sângele mucenicilor, sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor. Asta o ştiu toţi creştinii. Sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului, în apus. In sud, împăraţii romani cuceriseră de mult sudul, de mult, înainte de a cuceri răsăritul şi nu-i mai interesa ce se petrece acolo – în Africa şi-n tot sudul, nu al Europei, ci la sud de Mediterană. Şi atunci, creştinii acolo s-au înmulţit în număr foarte mare, dar orgoliul – la noi îi spune mai clar decât orgoliu, în creştinism noi spunem mândria – i-a făcut să gândească aşa: „Măi, suntem aşa de mulţi, şi nu avem nici un singur martir, nici un singur mucenic! Asta-i ruşine, măi, să fim milioane de creştini şi n-avem niciun mucenic!” Şi atunci au bravat, s-au dus la Roma, au spus că-s creştini. Împăraţii i-au ucis. Biserica, atunci, nu era condusă de papii îndrăciţi, ci era condusă de Ierusalim. Biserica de Răsărit nu i-a considerat mucenici, ci i-a excomunicat din Biserică. I-a excomunicat! Nici măcar… nu mucenici, nici măcar cel mai păcătos membru al Bisericii, pentru că au bravat. S-au sinucis, s-au dus singuri la moarte, n-au fost ei nedreptăţiţi, adică să fie urmăriţi şi prigoniţi. Vreau să înţelegeţi acest lucru clar de tot. E mare deosebire între a fi prigonit – urmărit, prigonit şi omorât, cum au fost atâţia în răsărit şi-n miazănoapte şi-n toate părţile – şi a te băga singur în gura lupului, fără să fii prigonit, fără să fii urmărit. Biserica răsăritului, conducerea Bisericii răsăritene a considerat că ei bravează, şi i-a excomunicat.
Să nu facem nimeni dintre noi ca Petru, când a spus: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu. Doamne!” Nu! Ci: Doamne, Tu învaţă-mă. Tu înţelepţeşte-mă. Tu luminează-mă, Tu întăreşte-mă, ca să nu Te părăsesc! Nu că eu nu Te voi părăsi! Adică: eu, eu, eu, eu, eu! Ăsta e orgoliu: eu! Ce se spune Ia tunderea în monahism – tăierea voii tale. Asta vrea Dumnezeu, nu numai de Ia monahi.
Primul cuvânt pe care I-a spus Dumnezeu Iui Adam şi Evei a fost tăierea voii: „Din toate roadele gustaţi, numai din cel care spun Eu, nu!” – deci: „Faceţi voia Mea, nu voia voastră!” Tăierea voii proprii. Înfrânare. Primul cuvânt pe care l-a spus oamenilor după ce i-a creat este înfrânare, şi pe urmă Ie-a spus: „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi!” Or, madam Eva, din orgoliu, a devenit roaba Iui satana. Când i-a spus: „Nu veţi muri, veţi fi dumnezei”. „Vai, ce bine mi-ar sta mie ca dumnezeoaică!”

                                                                                             Pr. Adrian Făgeţeanu. Viaţa mea Mărturia mea, Editura Areopag

Leave a reply

required