În problema judecării arhiereilor trebuie multă atenţie. Nu cunoaştem exact condiţiile vieţii lor. Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător.
Există diferenţă între judecată şi osândire, dar câteodată se identifică una cu alta. Când avem durere şi compătimire, şi nu judecăm în mod negativ, atunci este vorba de-o simplă judecată, iar nu de osândire. Judecată, iar nu osândire, este când părinţii spun: „Cum de-a ajuns copilul nostru să facă acest păcat?”. Aceasta nu este osândă, ci judecată, căci se face dintr-o durere adâncă.
Psihologia şi viaţa duhovnicească pleacă de la premise diferite – antropologia lor este diferită. Însă nu trebuie să nesocotim psihologia, care îi poate ajuta mai ales pe atei, pe cei ce nu vor să se folosească de tradiţia isihastă a Bisericii. Este un medicament pentru oamenii care sunt departe de Dumnezeul Cel Viu şi se află într-un mare iad. Trebuie folosită cu discernământ şi pricepere. Medicamentele pot ajuta trupul care a suferit o mare vătămare din pricina feluritelor stări, însă tămăduirea va veni numai prin renaşterea omului în Harul lui Dumnezeu. În orice caz, traumele sufleteşti se tămăduiesc prin rugăciune.
***
Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Când ne sprijinim numai pe cuvintele lui Hristos şi nu ne rugăm şi Tatălui să-L trimită pe Duhul Sfânt, atunci săvârşim păcatul lui Adam, care este îndumnezeirea de sine. Apostolii spuneau că Dumnezeu e Cel ce L-a sculat pe Iisus din morţi. Nu despărţeau energia-lucrarea Fiului de a Tatălui şi de a Duhului Sfânt, de vreme ce energia-lucrarea Dumnezeului Treimic este comună.
Eterodocşii trăiesc în necunoaştere; Dumnezeu îi va judeca corespunzător. Dar pentru noi, ortodocşii, mântuirea este îndumnezeirea, adică unirea noastră cu Hristos prin sfintele Sale porunci şi Taine.
Dacă preotul nu are împreună cu Harul preoţiei şi stăpânirea împărătească (lucrarea şi punerea în valoare a Harului Botezului), adică învierea din păcat şi curăţirea sa de patimi, atunci nu va avea roadă în lucrarea sa preoţească.
Semnul că am înaintat în rugăciune este când mintea ce se roagă află locul inimii adânci. Când omul îşi simte inima încep toate roadele rugăciunii. Unirea minţii cu inima se face prin lucrarea Duhului Sfânt şi se vădeşte prin lacrimile ce se varsă neîncetat. Prin lacrimi şi tânguire, inima devine extrem de simțitoare.
În rugăciune, atenţia, mintea, trebuie concentrată în inima adâncă. După cum spun Părinţii Bisericii, întâi inima simte Harul lui Dumnezeu, iar apoi această experienţă este exprimată prin raţiune. La rugăciune trebuie simţită căldura inimii. Lipsa Harului Dumnezeiesc se vădește în secătuirea şi răceala inimii. Trebuie ca atunci când citim sau ne rugăm să simţim căldura și mișcarea inimii. Aceasta însă trebuie să se facă încet-încet, pentru că este cu putinţă ca inimile neputincioase şi nedeprinse să pătimească anomalii trupeşti; în acest caz, omul trebuie să oprească rugăciunea şi s-o lucreze într-un alt mod. Când însă inima este puternică, atunci se recomandă să se rămână „acolo” în timpul rugăciunii. Coborârea minţii în inimă este ajutată şi de inspiraţie-expiraţie, dar este de preferat să coboare prin pocăinţă. În acest caz durerea inimii este foarte sănătoasă şi foarte firească.
Când mintea coboară în inimă, nu o face în întregime, ci mai păstrează o „rămăşiţă”. Atunci această „rămăşiţă” se poate ocupa şi de alte lucruri, fără ca mintea să plece din inimă. Bunăoară, ne putem ruga cu inima la Dumnezeiasca Liturghie şi să simţim căldura inimii, şi în acelaşi timp să-i spunem diaconului sau preotului împreună-slujitor ceva legat de tipic, fără ca mintea să se despartă în inimă de rugăciune. Când însă această „rămăşiţă” a minţii aleargă spre alte lucruri, este cu putinţă să tragă după ea întreaga minte, scoţând-o afară din inimă. Pentru aceasta un nevoitor numără în timpul rugăciunii şiragul de mătănii, ca să satisfacă acea „rămăşiţă” şi să nu se preocupe cu alte lucruri.
Prin urmare, din inimă Îl iubim pe Dumnezeu. Inima este cea care distinge dacă greşim sau dacă suntem credincioşi voii lui Dumnezeu.
Când simţim concentrarea minţii în inimă prin pocăinţă, prin căldură, atunci nu trebuie să mai lucrăm pe inspiraţie-expiraţie. Această metodă trebuie oprită atunci când avem o inimă fierbinte.
Este potrivit firii ca bărbatul să simtă trupul femeii, şi femeia trupul bărbatului. Astfel se înmulţeşte neamul omenesc. Homosexualitatea este o stare împotriva firii. Monahismul este o stare mai presus de fire.
Fără Harul lui Hristos, dorinţa cea după fire devine împotriva firii, căci fără Dumnezeu toate sunt păcat. În monah este prezent Harul Dumnezeiesc care toate le plinește. Acesta este un fenomen supracosmic.
Gândurile care ne vin în minte, mai ales în timpul rugăciunii, vădesc existenţa patimii. Pe cât de des vin aceleaşi gânduri, pe atât de adânc sunt înrădăcinate respectivele patimi. O astfel de patimă are rădăcini adânci, şi este trebuinţă de multă osteneală şi durere ca să se tămăduiască. Prin urmare, gândurile din timpul rugăciunii ne ajută să distingem care este starea noastră, care ne sunt patimile. Se întâmplă ca la proiecţia unui film la cinematograf: dacă există lumină în spatele peliculei, atunci toate se văd limpede pe ecran. În lipsa Luminii nu se poate distinge starea în care petrecem.
Puţini monahi am mai rămas pe lume. Toţi sunt împotriva noastră, a monahilor, şi de aceea trebuie să existe dragoste între noi.
Tradiţia din vechime a mănăstirilor din Sfântul Munte cerea ca monahii tineri să nu fie hirotoniţi clerici, ci cei mai bătrâni, ca să se poată feri de slavă deşartă, căci în Sfântul Munte clericii sunt cinstiţi. Astăzi însă, pare-se că monahii tineri cer hirotonia, căci nu rezistă rigorii vieţii monahale.
Părintele Gavriil, Egumenul Mănăstirii Dionisiou, i-a spus Părintelui Serafim, Egumenul Mănăstirii Sfântului Pavel: „Ce te tot ţii de spionul ăla?” (notă: În acea vreme, Stareţul Sofronie era duhovnic al Mănăstirii Sfântului Pavel, iar unii îl socoteau a fi spion al ruşilor). Părintele Serafim nu i-a răspuns. Mai târziu, când Părintele Gavriil avea probleme în mănăstirea sa şi l-a întrebat pe Părintele Serafim cum să le înfrunte, şi ce face el însuşi în asemenea situaţii, Părintele Serafim i-a răspuns: „Îţi recomand să-l iei ca duhovnic pe Sofronie, spionul ăla. Eu îl am duhovnic al obştii şi-am aflat liniştea!”
Cineva a spus că toţi leneşii se fac monahi, iar eu i-am zis: „Și totuşi nu mulţi se fac monahi, deşi atâţia leneşi sunt pe lume!”
Pentru femei este firesc ca la început să se ataşeze psihologic. Aceasta, însă, este o problemă. Există trei nivele [la care trăim]: cel duhovnicesc, cel psihologic şi cel trupesc. La femei, cel psihologic se apropie mai mult de cel duhovnicesc, aşa încât ele socotesc evenimentele psihologice ca fiind duhovniceşti. La bărbaţi, cele psihologice se apropie mai mult de cele trupeşti, pentru aceea şi caută satisfacţie şi plăcere trupească.
Ca duhovnici, nu trebuie să le alungăm pe femei pentru că încep sau rămân mai mult în tărâmul psihologic. Să le spunem că urmărim mântuirea lor. Pentru femeie este firesc să înceapă psihologic, cerând adică un sprijin de la bărbaţi şi de la duhovnic. Părintele duhovnicesc trebuie să fie copt, să nu se lase în stăpânirea gândurilor şi să caute să le ridice pe femei pe o treaptă mai înaltă, cea duhovnicească. Dacă Părintele duhovnicesc observă un ataşament psihologic, nu trebuie să le gonească, pentru că, lipsite de prezenţa duhovnicului, ele pot să cadă în deznădejde. Altceva este dacă însuşi Părintele duhovnicesc este vătămat în acest caz. Dacă se întâmplă așa, atunci el nu mai trebuie să spovedească femei.
Când femeia a trecut prin multe şi vine pentru prima oară la spovedanie, de obicei este dărâmată, se simte la pământ. Găsind puţin sprijin la Părintele duhovnicesc, din recunoştinţă este cu putinţă să i se devoteze acestuia. Duhovnicul nu trebuie să primească de la ea decât dorinţa ei de a se sfinţi, nimic altceva. Când femeile simt plictis în lipsa Părintelui duhovnicesc, aceasta este o stare bolnăvicioasă. Însă, cu discernământ şi rugăciune, trebuie să le ajutăm.
I-am vorbit despre situaţia cuiva care dorea să devină cleric şi căzuse într-o mică greşeală, ce nu constituia impediment pentru hirotonie. Mi-a răspuns:
Această cădere nu este piedică pentru preoţie, dar trebuie să luăm aminte la existenţa acestei patimi şi să o vindecăm. Altfel, dacă devine cleric, nu se va coace duhovniceşte.
Dorinţele trupeşti, dacă nu sunt satisfăcute, se pot tămădui în două feluri. Cel dintâi este prin belşugul Harului Dumnezeiesc. Dacă însă lipseşte Harul, atunci e nevoie de lucrare ascetică. Belşugul Harului Dumnezeiesc nu-l lasă pe om să cugete în chip viclean. Bunăoară, când traversăm o şosea şi suntem atenţi cu frică la maşinile care trec, mai gândim, oare, în chip viclean? Nu. La fel e şi cu prezenţa Harului Dumnezeiesc, care adună mintea şi nu lasă loc gândurilor, pornirilor şi dorinţelor viclene. Lucrarea ascetică presupune luptă împotriva gândurilor. Va trebui să ne luptăm, astfel încât imaginea şi pornirea să nu înainteze spre a deveni dorinţă şi faptă. Aceasta se numeşte trezvie şi isihie.
În problema naşterii de prunci trebuie să avem în vedere rezistenţa femeii, căci în ziua de azi mulţi oameni nu mai rezistă, nu mai au puterea de rezistenţă a generaţiilor dinainte; nici femeile nu mai pot alăpta mult timp. Multe femei, când rămân însărcinate, trebuie să stea la pat, căci organismul lor nu mai face faţă. În general, în această problemă [a naşterii de prunci] trebuie să punem accentul pe sporirea duhovnicească a soţilor.
În privinţa păcatelor ce s-au făcut cunoscute altora, este nevoie de mare atenţie din partea duhovnicului, cum le va aborda. Pentru păcatele care nu sunt cunoscute de ceilalţi se poate face pogorământ, ţinându-se cont de nevoile celui ce se spovedeşte şi de mântuirea lui.
Când cineva discută cu un om şi vrea să evite simţirea energiei pe care acesta o „emite”, va trebui să se ferească a-l privi drept în ochi; să-l privească numai deasupra nasului, între ochi. Atunci, deşi pare că este atent la el, nu se supune energiei pe care, probabil, acesta o emite.
Când cineva se află într-un mediu străin, va trebui să evite să se distingă, adică să se ferească să iasă în evidenţă faţă de ceilalţi. La fel să facă şi la Dumnezeiasca Liturghie, să nu arate că se roagă în acea vreme, altfel se va slăvi în deşert.
Filosofii pot gândi şi scrie corect, dar este posibil ca viaţa să le fie diferită de propriul crez. Aceasta înseamnă că nu trăiesc cu inima, ci cu raţiunea, ba chiar cu raţiunea căzută.

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013

Leave a reply

required