Cel care are multă credinţă şi evlavie adevărată se hrăneşte din ceva înalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Există însă unii care au o evlavie seacă, exterioară. Unii ca aceştia spun sec: „Acum, deoarece am intrat în biserică, trebuie să stau cu atenţie, nu trebuie să mă mişc, trebuie să-mi plec capul, astfel trebuie să-mi fac cruce!” Unii se poate să se clatine în privinţa credinţei şi totuşi stau în picioare pe toată durata privegherii.
 Părinte, sunt neliniştiţi de ceva, caută ceva, şi de aceea fac asta?
Au ceva înlăuntrul lor. Sunt bune acestea, dar să le simtă cineva înlăuntrul său, să nu se facă numai la exterior. Altceva este să-ţi scoţi pălăria atunci când intri în biserică, din evlavie, şi altceva s-o scoţi deoarece vrei să-ţi răcoreşti capul. Evlavia se vede din felul cum ne mişcăm, din felul cum luăm anafora etc.
–  Părinte, poate fi însufleţit cineva din manifestarea evlaviei celuilalt?
Ascultă, când cineva îşi face crucea mare, dar o face simplu, cu smerenie, nu-l deranjează pe celălalt. Dar dacă priveşte de îl văd ceilalţi şi face mereu cruci, atunci îl vor lua în râs. Sau, atunci când trece pe lângă o biserică şi priveşte de este lume în jurul lui, sau face şi…răbdare să se adune puţină lume în jurul lui şi atunci începe să facă cruci şi metanii, ca aceia să-l vadă, au dreptate să-l ia în râs. Vezi, duhul lumesc este dezaprobat. Evlavia adevărată se vede atunci când există. “Cuviincios-ul” devine “necuviincios” fără evlavie adevărată.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 134-135

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.