1. Mesajul creştin a fost de la bun început unul al mântuirii. De aceea şi Domnul nostru se înfăţişa pe Sine întâi de toate ca Mântuitorul care mântuieşte pe poporul Său din legătura păcatului şi a stricăciunii. Faptul Întrupării a fost îndeobşte interpretat de teologia proto-creştină din perspectiva mântuirii. Concepţiile eronate despre Persoana lui Hristos cu care Biserica primară a fost nevoită să se confrunte, au fost condamnate şi respinse, tocmai pentru că tindeau să ştirbească adevărul despre realitatea mântuirii omului. Era general acceptat faptul că înţelesul mântuirii nu era altul decât refacerea strânsei comuniuni dintre Dumnezeu şi om, ceea ce înseamnă că Mântuitorul trebuia să aparţină ambelor părţi, adică să fie deopotrivă dumnezeiesc şi omenesc, pentru că, altfel, nu putea fi restabilită comuniunea întreruptă dintre Dumnezeu şi om. Aceasta a fost linia principală de argumentare a Sfântului Athanasie împotriva arienilor, apoi a Sfântului Grigorie de Nazianz împotriva apolinarismului, dar şi a altor autori din secolele al IV-lea şi al V-lea. Este semnificativ în acest sens celebrul cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz: ”ceea ce s-a unit cu Dumnezeu aceea a şi fost mântuit”.
Perspectiva mântuitoare a Întrupării şi întrepătrunderea – perihoreza – firilor au fost susţinute cu putere de Părinţi. Scopul şi rezultatul Întrupării au fost definite ca fiind tocmai Mântuirea omului şi readucerea lui la starea originară pe care a pierdut-o prin cădere şi păcat. Păcatul lumii a fost şters şi înlăturat de Cel ce S-a întrupat, lucru pe care doar El putea să-l facă, fiind deopotrivă Dumnezeu şi Om. Pe de altă parte, ar fi neîndreptăţit să spunem că Părinţii considerau acest scop mântuitor ca fiind singura cauză a Întrupării, ca şi cum Întruparea ar fi putut să nu aibă loc niciodată, dacă omul nu ar fi păcătuit. Părinţii nu au pus niciodată întrebarea astfel. Subiectul acesta al motivului ultim pentru care s-a întrupat Dumnezeu-Cuvântul nu a fost niciodată discutat oficial în epoca patristică. Problema relaţiei dintre taina Întrupării şi a scopului iniţial al Creaţiei nu a fost vreodată abordată ca atare de Părinţii Bisericii şi nu a fost elaborată sistematic.
Probabil este adevărat că ideea despre o întrupare independentă de cădere se armonizează perfect cu linia generală a teologiei greceşti. Anumite expresii patristice par să ne conducă la concluzia că o asemenea abordare a avut loc, disparat însă, şi probabil a fost şi dezbătută”.
Aceste ”expresii patristice” au fost adunate şi examinate de multe ori, dar fără un rezultat concret, pentru că putem să îi cităm pe aceiaşi Părinţi pentru a susţine şi contrariul. Nu este suficient să adunăm citate scoţându-le din contextul lor şi ignorând motivul, adesea polemic, pentru care a fost scris fiecare dintre aceste texte. Multe dintre acele ”expresii patristice” sunt fragmente ocazionale pe care nu le putem folosi decât cu mare prudenţă şi atenţie. Înţelesul lor corect se precizează doar dacă le citim în context, adică din perspectiva gândirii fiecărui scriitor.
3. Pe parcursul acestei lungi dezbateri s-a făcut permanent referire la Părinţi. Este totuşi foarte curios că lema cea mai importantă din antologia de texte patristice a fost trecută cu vederea. Dat fiind faptul că problematica motivului Întrupării nu a fost examinată în epoca Părinţilor, cele mai multe texte folosite în discuţia ulterioară nu ne pot lămuri pe deplin[15]. Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) pare să fie singurul Părinte care s-a interesat direct de problemă, deşi nu a pus-o precum teologii occidentali din secolele următoare. El a considerat că Întruparea trebuie socotită ca fiind o finalitate absolută şi primordială a lui Dumnezeu în actul Creaţiei. Natura Întrupării, adică a unirii măreţiei dumnezeieşti cu neputinţa omenească, rămâne însă o taină nelămurită, putem însă înţelege că motivul şi scopul acestei taine supreme a fost, potrivit Sfântului Maxim, însăşi Întruparea, şi, dimpreună cu ea, propria noastră integrare în Trupul Celui Întrupat. Felul în care Sfântului Maxim abordează problema este clar şi lămurit.
Întrebarea a 60-a către Talasie” constituie un comentariu la pasajul 1 Petru 1:19-20: «ca al unui miel neîntinat şi nespurcat, care este Hristos, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar arătat în timpurile din urmă pentru noi», referitor la care se pune întrebarea: ”De cine cunoscut mai înainte?”. În răspunsul său, Sfântul Maxim mai întâi rezumă adevărata învăţătură despre Persoana lui Hristos: «Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definindu-l spunem că este ţinta finală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârşitul Providenţei şi al celor providenţiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile şi descoperă marele sfat suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori înainte de veacuri. Şi vestitor (înger) al ei s-a făcut însuşi Cuvântul, fiinţial al lui Dumnezeu, devenit om. Şi Această [taină] a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însuşi adâncul cel mai dinăuntru al bunătăţii Părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a mărginirii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a statorniciei şi a mişcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos»*.
Se cuvine ca aici să facem o atentă distincţie între veşnicia Cuvântului în lăuntrul Sfintei Treimi şi ”iconomia” Întrupării Lui. ”Preştiinţa” are legătură tocmai cu Întruparea: «Deci Hristos a fost cunoscut de mai înainte nu ca ceea ce era după fire pentru Sine Însuși, ci ca ceea ce S-a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie [om] pentru voi» (ΡG 90,621, 624).
Menirea absolută” a lui Hristos se vădeşte foarte limpede[16]. Această convingere se află în deplin acord cu întreaga învăţătură teologică a Sfântului Maxim: se ocupă de problemă sub multe aspecte în răspunsurile către Talasie şi în scrierea ”Ambigua”. De pildă, pornind de la pasajul din Efeseni 1: 9, Sfântul Maxim scrie: «[prin această Întrupare şi prin epoca noastră] ne-a arătat pentru ce am fost noi creaţi şi care este scopul atotbun şi dinainte de veci al lui Dumnezeu faţă de noi» etc. (Περί διαφόρων αποριών, Ρ G 91, 1097).
Prin însăşi constituţia sa, omul gustă de mai înainte în sine ”marea taină a scopului dumnezeiesc”, desăvârşirea ultimă a tuturor în Dumnezeu (Περί διαφόρων αποριών col. 1305 şi urm.). Întreaga istorie despre Dumnezeiasca Preştiinţă se împarte, după Sfântul Maxim, în două mari perioade: prima perioadă culminează cu Întruparea Cuvântului, este istoria bunăvoinţei dumnezeieşti (”prin înomenire”). A doua este istoria ridicării omului la slava îndumnezeirii, o extindere, am putea spune, a Întrupării asupra întregii creaţii.
«De aceea, putem împărţi timpul în două părţi, potrivit rostului său, şi putem vedea că ambele epoci aparţin tainei Întrupării Dumnezeiescului, dar şi celei a îndumnezeirii neamului omenesc… şi ca să spunem acest lucru mai concret: este vorba de timpul pogorârii lui Dumnezeu la oameni şi de cel în care a început ridicarea oamenilor la Dumnezeu… Sau, pentru a spune acest lucru mai bine, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor timpurilor, al celor trecute, al celor din prezent şi al celor care urmează să vină, este Domnul nostru Iisus Hristos (Προς Θαλάσσιον περί διαφόρων απόρων της θείας γραφής 22, ΡG 90, 317).
Desăvârşirea ultimă, în înţelegerea Sfântului Maxim, are legătură cu voinţa creatoare iniţială şi cu scopul [ultim al] lui Dumnezeu. Astfel, întreaga lui abordare este strict ”teocentrică”, dar în acelaşi timp şi ”hristocentrică”.Acest lucru însă în nici un caz nu opacizează realitatea cruntă a păcatului, mizeria cea din urmă a existenţei păcătoase. Cu mare putere vorbeşte Sfântul Maxim despre schimbarea şi curăţirea voinţei umane în lupta împotriva patimilor şi a răului. Dar vede această tragedie a căderii şi a îndepărtării făpturii din perspectiva mai largă a planului iniţial al Creaţiei[17].
4. În ce constă valoarea mărturiei Sfântului Maxim? A însemnat mai mult decât o ”părere personală”? Care este autoritatea acestor ”păreri”? Este întru totul limpede că la întrebarea despre ”motivul” iniţial şi cel final al Întrupării nu se poate da decât un răspuns ”ipotetic” sau unul care ”să aranjeze lucrurile”. De altfel, multe cuvinte dogmatice sunt ipotetice – numindu-se ”teologumene”[18]. În urma acestui studiu, reiese că ”ipoteza” despre o Întrupare independentă de cădere este, cel puţin, îngăduită în sistemul teologiei ortodoxe şi, în linii generale, se armonizează destul de bine cu învăţătura patristică. Un răspunsul mulţumitor la întrebarea despre ”motivul” Întrupării poate fi dat doar în strânsă legătură cu dogma generală despre Creaţie.

                                                       Gheorghi Florovski, Subiecte de teologie ortodoxă, Editura Ártos Zoís, Atena, 1989, pp. 33-42

Leave a reply

required