Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
Orice durere, orice bucurie, orice nouă trăire a dragostei, a neplăcerii, a bucuriei, a mâhnirii, a nădejdii, a deznădejdii, orice experiere a bogăţiei, sărăciei şi a foamei, a îndestulării, a fricii, a puterii, a constrângerii, a smereniei, a luptei, a abandonului… şi a tuturor celorlalte înseamnă pentru noi descoperirea a ceea ce se petrece în Lumea Omului. Aşadar, din lăuntrul trăirii noastre personale, care ne pare atât de neînsemnată şi de trecătoare, vom cunoaşte Fiinţa (το Είναι) în deplinătatea ei, atât cât ne stă în putinţă. Urmând acest drum, reacţionând în acest chip ne pregătim pentru primirea Duhului lui Hristos, Care ne-a arătat chipul desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu. Şi când devenim noi înşine „după chipul Lui”, atunci biruim lumea, devenim supra-lumeşti, universali şi în afara lumii, pe măsura asemănării noastre cu Hristos.
Nu suntem la măsura să cerem noi durerea şi pătimirile. Este firesc ca fiecare fiinţă vie să dorească bucuria, dragostea, lumina. Fiind însă învăţaţi de Dumnezeu, nu ne înfricoşăm în faţa suferinţelor, deoarece prin ele ne îmbogăţim şi noi de cunoaşterea veşniciei, câştigăm viaţa ce le îmbrăţişează pe toate. La fel, deci, ne pregătim şi pentru experienţa morţii, ca să putem să dobândim „mai buna înviere” (Evrei 11, 35).
Desigur, în centrul tuturor stă pentru noi Hristos, Dumnezeu şi Omul. Fără El, rămânem în întuneric. Fără El nu suntem în stare să deosebim unde se arată „păcatul”, adică, unde se arată căderea din Iubirea Dumnezeiască a Tatălui. Încă demult ar fi trebuit să părăsim înţelegerea naiva a păcatului. Păcatul este ruperea relaţiei noastre cu Dumnezeu, care este Lumina absolută, Cunoaşterea absolută, Iubirea absolută. Cu El nu se poate uni nimic nepotrivit. Dacă vrem să fim împreună cu El şi în El, fii credincioşi ai Lui, trebuie să fim şi noi Sfinţi, aşa cum El este sfânt.
Dacă nu suntem unii ca aceştia, atunci ne plângem pe noi înşine, stăm la hotarele deznădejdii, cu frica nu cumva să pierdem pentru totdeauna înfierea şi petrecerea în Lumina cea nemărginită. Noi, însă, nu trecem dincolo de acest hotar. Respingem deznădejdea totală. Astfel, viaţa lui Dumnezeu, deşi nu în plinătatea ei, se păstrează în lăuntrul nostru şi noi, într-un fel sau altul, vom ajunge la biruinţa desăvârşită. Iubirea de Hristos este cea mai vrednică de crezare adeverire a Învierii noastre. Şi tu Îl iubeşti şi nu există pentru tine calea acediei (akidía). Ultimele cuvinte le-a spus, într-un chip anume, Cuviosul Serafim în urmă cu un secol şi jumătate…

Arhim. Sofroníou, «Grámmata sti Rosía», Editura I.M.Timíou Prodrómou, Essex

Leave a reply

required