Când mă adresez Domnului, am un simţământ nedesluşit. Ca şi cum Dumnezeu este o persoană. Am sentimentul că e chiar ca o fiinţă, dar fără vreo însuşire precisă, fără ceea ce ştim despre Dumnezeu. Dar mă tem ca nu cumva prin asta diavolul să mă înşele, să nu născocesc înlăuntrul meu ceva ce nu este, de fapt, Dumnezeu?
Părintele Tadei: Când te rogi, trebuie să fii cu mare luare-aminte la cuvintele pe care le rosteşti. Atenţia să-ţi fie acolo! Mintea este în stare să plăsmuiască orice. În gânduri putem să ne facem orice chip! Şi atunci, parcă ni se arată ceva, sântem cu totul încredinţaţi de ceea ce ni se arată. Nu, asta nu! Atunci suntem cu adevărat împrăştiaţi, zdrobiţi. Iar Sfinţii Părinţi tâlcuiesc să cugetăm numai la patru lucruri în vremea rugăciunii. Nu să ai gânduri, ci să ai conştiinţa acelor lucruri în minte – şi anume, să cugeţi la moarte, la judecată, la Rai şi la iad. Acestea sunt cele patru lucruri.
Moartea. Fiecare să ştie de moartea sa, să aibă înaintea ochilor sfârşitul vieţii, să aibă conştiinţa că viaţa aceasta este foarte scurtă. Viaţa trece iute, bătrâneţea vine ca fulgerul. Iată, parcă ieri s’a sfârşit al Doilea Război Mondial, şi au trecut patruzeci de ani. Da! S’au dus patruzeci de ani, aproape o viaţă de om. Grabnic trece viaţa! Deci, gândul că viaţa trece grabnic este conştiinţa morţii. Trebuie, aşadar, să cugetăm la moarte.
Judecata. Cugetarea la judecată înseamnă să avem conştiinţa că va trebui să dăm răspuns pentru viaţa noastră. Noi, ca fiinţe cugetătoare, vom da răspuns cum am folosit în viaţa această putere din lăuntrul nostru, o putere dumnezeiască – căci noi nu avem viaţă cu de la sine putere, ci ne-a fost dăruită. Ce am făcut bun cu viaţa noastră? Am contribuit la pace şi linişte în lume, sau la haos? Oare n’am contribuit mai mult la starea de haos? De aceea, trebuie să ne ostenim neîncetat să avem gânduri paşnice, liniştite, bune – gânduri dumnezeieşti. Aceasta înseamnă cugetarea la moarte, la judecată, la rai şi la iad.
Nu să avem gânduri, ci să avem conştiinţa acestor lucruri, până ce se întipăreşte înlăuntrul nostru. Putem să cugetăm şi o jumătate de zi, până ce dobândim această conştiinţă, numai să o avem în noi. Aşadar, cugetarea la moarte, judecată, la rai şi la iad! Şi trebuie să fim cu luare-aminte la cuvinte: ce cerem, pentru ce ne rugăm, ce rostim. Acolo trebuie să fie atenţia!
Dumnezeu ni se arată numai la mare nevoie, căci dacă ni se arată ceva din lumea duhovnicească, noi sântem slabi şi nu putem de îndată să cunoaştem ce este (dacă sânt duhuri căzute sau nu). Suntem capete înfierbântate şi, gata, sufletul se pierde! Sfinţii Părinţi se rugau cel mai mult să nu aibă nici o vedenie, să nu li se arate nimic. Când sufletului îi este de cea mai mare trebuinţă să fie mângâiat, când nu avem mângâiere de la aproapele nostru, atunci Domnul însuşi ne va mângâia. Ne va da aşa ceva la mare nevoie, când nu primim de la nimeni alinare, când nu poate să ne mângâie, nici măcar prin aproapele nostru.

                         Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 48-49

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.