Mai demult trăia un corăbier cu numele Teognost, care avea multe corăbii mari cu destui marinari. Călătorea, făcea comerţ, ducea oameni şi făcea tot ce cade în treaba unui marinar împreună cu tovarășii lui. Făceau însă şi multe nelegiuiri, care nu plăceau lui Dumnezeu. Dacă vreodată se întâmpla să aibă vreun călător bogat, nu ezitau să-i ia banii şi să-l arunce în mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi. Numai unul dintre toţi, îndată ce făcea răul, se căia pentru un moment de neruşinata nelegiuire. Dar, stăpânit de nefericita obişnuinţă, când tovarăşii săi împărţeau câştigul murdar, îşi lua şi el porţia sa.
Preabunul Dumnezeu care doreşte mântuirea noastră, a tuturor, o aştepta şi pe a lor. Când însă Domnul a văzut că nu se mai lasă de rele, ci tot mai mult fac rău grămădindu-şi foc pe capetele lor, a hotărât ca să-i piardă degrabă. Şi aceasta, tot din iubirea de oameni, pentru ca să nu-şi îngreuieze osânda, trăind pe pământ şi nelegiuind. Şi ascultaţi ce s-a întâmplat:
Într-o zi s-au oprit în portul Seridos. Au vândut marfa din corabie cu mult câştig şi s-au îmbarcat să plece spre locul lor. Ajungând, au tras corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corăbierii. După ce au terminat, s-au sfătuit între ei să meargă la Constantinopol. Unul din ei însă, i-a rugat, spunând că nu poate să meargă cu ei de data aceasta, deoarece îi născuse femeia de trei luni un fiu şi n-ar fi voit să plece înainte de a-l boteza. Şi, fiindcă tovarăşii lui îl sileau, el a plătit un alt marinar ca să meargă în locul lui. Cel care rămăsese acasă era acela despre care v-am spus că, singurul dintre toţi, când făcea o nelegiuire, făcea în adâncul inimii lui puţină pocăinţă.
Deci, după ce ceilalţi au plutit în larg, deodată s-a pornit ca din senin o furtună mare. Spăimântaţi, şi-au continuat totuşi călătoria cu multă atenţie, dar în toiul zgomotului şi al furtunii, ca şi lovită de un toiag nemilos, corabia s-a sfărâmat în ţăndări. Toţi s-au scufundat în mare şi s-au înecat.
Lucru şi mai înfricoşat este faptul, că şi cel care rămăsese acasă să-şi boteze copilul, a căzut mort în aceeaşi clipă când tovarăşii săi se înecau. Iar marinarul plătit, ce minune, s-a agăţat de o scândură şi a scăpat. A sosit până aici şi a povestit totul cu de-amănuntul.
Ce să zici de toate acestea? Cum au pierit toţi deodată? Este evident că au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele lor. Aşa cum toţi împreună făcuseră răul, aşa împreună suferiseră groaznic înec. Cât despre cel ce murise acasă, este drept că făcuse, chiar şi trecător, puţină pocăinţă. De aceea şi-a dat sufletul pe uscat, acasă. Dreapta judecată a lui Dumnezeu nu l-a lăsat să se înece cu tovarăşii săi, ci i-a dat un sfârşit mai bun. Pe când pe corăbierul năimit, Dumnezeu, Care ştia că nu are nici o legătură cu făcătorii de rele, l-a izbăvit cu scândura.

Un episcop ascet, Viața și învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 130

Posted in: Articole.
Last Modified: august 16, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.