Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. El completa sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630. După unii, aceasta a treia venerare ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcţia unei biserici.
După alţii, Sfânta Elena însăşi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei. E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie. Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai venerarea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămână a III-a pentru a permite populaţiei capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri femeilor.
La mănăstirea Evergetis (secolele XI-XII) marţi seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deşi duminica era deja închinată praznicului: se cânta atunci un oficiu apropiat de cel pe care îl indică Triodul actual, după care se ieşea solemn cu crucea care era venerată ca şi în zilele de miercuri şi vineri. Acest transfer al praznicului înjumătăţirii postului în Duminica a III-a se constată şi în Typikon-ul de la Messina, încetul cu încetul impunându-se în întreaga Biserică. Venerat o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că pentru a-l solemniza mai mult a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică.
În Triodul tipărit, prăznuirea principală are loc duminica. Ca şi praznicul de pe 14 septembrie, atunci când cade într-o duminică nu suprimă însă slujba Învierii combinându-se cu ea ca şi în celelalte sărbători ale Triodului. Trebuie observat însă că prăznuirea Crucii se distinge prin cantarea Polieleului, omisă în celelalte duminici, şi prin prezenţa unei înainte-prăznuiri şi a unei duble prăznuiri, ceea ce o plasează în rangul marilor solemnităţi ale anului liturgic.
După Vecernia Mică de sâmbătă, cel însărcinat cu paza vaselor sau obiectelor sfinte, aduce relicva crucii din scrinul ei şi o pune pe altar în faţa căruia aprinde o lumânare care trebuie să ardă aici toată noaptea. După o scurtă masă, se celebrează privegherea fără modificări speciale până la doxologia mare de la sfârşitul Utreniei. Preotul îşi schimba atunci veşmintele, ia cădelniţa şi tămâiază altarul şi crucea aşezată pe el. După care, o pune pe un disc pe care-l aşează pe capul său, ieşind pe uşa dinspre miazănoapte a iconostasului precedat de acoliţi ţinând în mâini lumânări. O dată ajuns în faţa uşilor împărăteşti, în momentul în care corul sfârşeşte doxologia mare, strigă: „Înţelepciune!, Drepţi!”, ca atunci când face Intrarea Mică cu Evanghelia. Corul cântă atunci de trei ori troparul Crucii, timp în care preotul tămâiază relicvariul aşezat pe un analoghion aflat în centrul bisericii. După care se cântă de trei ori imnul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta o cântăm şi o mărim!” care, de zilele Crucii, înlocuieşte la Liturghie „Sfinte Dumnezeule”, şi toată adunarea se închină adânc la pământ, după care, cel mai mare mai întâi, apoi preotul, urmaţi de fraţi vin doi câte doi să se închine Crucii făcând trei metanii mari, timp în care corul execută idiomele lui Leon cel înţelept. Venerarea fiind încheiată şi Sfânta Cruce fiind readusă în sanctuar, Utrenia se încheie, ca şi în celelalte duminici, prin procesiunea în pronaos, Ceasul I şi cateheza Sfântului Teodor Studitul.
Aceeaşi ceremonie a venerării Crucii se repetă la Ceasul I în zilele de luni, miercuri şi vineri ale Săptămânii a IV-a, stihirile fixe ale Postului Mare fiind înlocuite de troparul închinării. Această adăugare la venerarea Crucii a zilei de luni, cu excluderea zilei de marţi, e atestată şi de o omilie atribuită Sfântului Ioan Hrisostom, dar ea nu corespunde vechii rânduieli de la Sfânta Sofia, fiind probabil inserată în Triod ca urmare a influenţei monahale care a asimilat ziua de luni zilelor de miercuri şi vineri, legând astfel Crucea de post.
Deşi în Triodul actual importanta principală e atribuită duminicii, zilele de miercuri şi vineri îşi păstrează un caracter privilegiat în această săptămână, şi nu sunt privite doar ca o simplă după-prăznuire: pe lângă venerare, prăznuirea sfântului zilei trebuie transferată la Pavecerniţă, pentru a lăsa locul liber executării la Utrenie a unui canon complet al Crucii. La Evergetis, ziua de miercuri – fundamentul acestui praznic, fiindcă e centrul săptămânii înjumătăţirii postului – era supusă unei dispense de post echivalente celei din zilele de sâmbătă şi duminică, în ciuda ambianţei de doliu ce însoţeşte de obicei prăznuirile Crucii şi pentru a marca încă şi mai puternic caracterul privilegiat al centrului.
La Studios, în timpul acestei „Mari Săptămâni a Sfintelor Păresimi”, Crucea era scoasă pentru închinare în toate zilele după Ceasul al IX-lea, astfel încât întreaga Săptămână a IV-a apărea în chip limpede drept iradierea praznicului Crucii. Nelimitându-se nici el la doar trei zile de venerare, Triodul actual prezintă întreaga săptămână a înjumătăţirii postului ca o „săptămână purtătoare de cruce”, „sfântă şi luminoasă săptămână în care Crucea e arătată lumii”. În toată această săptămână învăţătura ascetică trece în plan secund, iar comemorările săptămânale, altele decât cele ale Crucii, sunt suprimate sau combinate cu tema Crucii, ca în ziua de joi. Numai vineri seara, aluziile la Cruce încetează lăsând totuşi urme în unele tropare în ziua de sâmbătă şi unele ecouri chiar în lunea Săptămânii a V-a.
Ascultând de aceleaşi legi ca şi săptămâna precedentă şi evocând vechea temă a vameşului şi fariseului, idiomele de la Vecernie şi Utrenie au astfel aceeaşi funcţie de a arăta credincioşilor că smerenia trebuie practicată tot timpul şi mai cu seamă că, după ce am parcurs jumătatea cursei postului şi am câştigat deja un folos din ea, nu trebuie să judecăm pe aproapele sau să socotim că am „meritat” ceva. Asocierea acestor piese cu tema Crucii evidenţiază de asemenea fundamentul hristologic al smereniei, pe care am văzut-o fundamentală, aşa cum se cântă încă de duminică: „Domnul tuturor ne-a învăţat cu pildă să ne ferim de gândul cel măreţ al fariseilor celor prea răi, şi tuturor le-a arătat să nu gândească cu trufie mai mult decât se cuvine a gândi. Că El însuşi făcându-se pildă şi asemănare, S-a deşertat pe Sine până la Cruce şi la moarte. Deci mulţumindu-I împreună cu vameşul să zicem: Dumnezeule, Cel ce ai pătimit pentru noi şi fără patimă ai rămas, izbăveşte-ne pe noi de patimi şi mântuieşte sufletele noastre!”.

                         Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. diac. Ioan. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008

Leave a reply

required