Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul al XIII-lea, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului al XV-lea.
Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului cel bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului.Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă „dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, axată mai mult pe latura practică a vieții duhovnicești.
Sfântul Ioan Scărarul e prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în timpul Triodului făcea ca ele să nu fie solemnizate, în ciuda importanței acestor sfinți în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie și un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinți și o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare.
Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor în cel al Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am” de la Vecerniile Duminicilor a IV-a și a V-a, precum și sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie și 1 aprilie.
Numai canoanele sunt diferite atât pentru Sfântul Ioan Scărarul, cât și pentru Sfânta Maria Egipteanca. Totuși, unele manuscrise ale Mineielor indică pentru 30 martie canonul lui Ignatie din Duminica a IV-a a Postului Mare, astfel că atunci oficiul e riguros identic, în vechile traduceri slave anterioare reformei patriarhului Nifon, care a provocat în Rusia schisma „vechilor credincioși”, slujbele Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca nici măcar nu se găseau în Triod, unde se semnala numai că trebuie luate din Mineie.
Praznicele celor doi sfinți nu ocupă, așadar, decât un loc relativ limitat în oficiile Duminicilor a IV-a și a V-a: până la canon, rânduiala este cea a tuturor duminicilor Triodului cu sedealna Octoihului și idiomelele Triodului; după care se cântă trei canoane: unul al învierii cu 6 tropare, unul al Triodului, mai vechi, cu 4 tropare despre parabolele biblice dezvoltate în cursul săptămânii următoare, și unul al Sfântului tot cu 3 tropare.
La Laude nu se cântă nici o stihiră a Triodului (cu excepția idiomelei de la „Slavă”, doxastikon), ci numai opt din Octoih, fapt nemaiântâlnit de la Duminica Vameșului și Fariseului și care evidențiază bine caracterul secundar al acestor prăznuiri față de cele pe care le-am studiat până aici.
Sobrietatea acestor două prăznuiri de la sfârșitul Postului Mare îngăduie sublinierea mai puternică a temelor duhovnicești ale samarineanului cel bun și bogatului nemilostiv, creând prin aceasta o mai mică ruptură tematică între zilele săptămânii și duminici decât în prima parte a Postului Mare. Atenția și efortul duhovnicesc vor putea, așadar, să rămână încordate până la capăt, chiar și în timpul zilelor de odihnă.
Sfântul Ioan Scărarul
Așa cum s-a subliniat deja, lectura Scării e cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare și călăuza discernământului ce trebuie să însoțească făptuirea tuturor virtuților. Acest tratat plin de știință și finețe nu putea fi redactat decât de cineva care făcuse el însuși experiența a ceea ce scria.
Astfel, prin această prăznuire s-a socotit și s-a evidențiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuși parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuși Scara și modelul viu al științei duhovnicești: „Întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând prin dreapta credință la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, și păzești pe oameni, Ioane, scara virtuților; și acum te rogi să se mântuiască robii tăi.”
Scara vestește urcușul la Dumnezeu al autorului ei, lăudat în același timp drept „raiul virtuților”, „legiuitorul ascezei” și „făptuitorul” (praktikos) prin excelență. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă într-adevăr icoana înfrânării și a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul Ioan și-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-și stăpâni plăcerile trupului și a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune: „Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămator și, vestejindu-ți trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească și ai câștigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane.”
Luptând „după legile” ascezei, el și-a mistuit plăcerile și patimile dobândind curăția și odihna fără de sfârșit a nepătimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său și a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovnicească a contemplației, ca apoi „să lumineze lumea” prin învățătura sa și să-și „hrănească” ucenicii cu „roadele înfrânării”.
Experiența sa duhovnicească l-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalți pe căile ascezei, dar și să îndepărteze orice erezie cu „toiagul dogmelor.” Reunind, așadar, toate virtuțile în viața sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului și al științei duhovnicești în care suntem inițiați în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului și typikon-ul slujbelor.
Venerându-l, contemplăm monahul desăvârșit, așa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza așa cum se cuvine învățămintele Triodului. Chiar și numai evocarea virtuților sale e un prilej de prăznuire și de bucurie pentru toți credincioșii deveniți monahi în timpul Postului Mare.
Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaștilor la dănțuire duhovnicească, la masă și mâncare de viață nestricăcioasă.
Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis