1. Învierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi plămădirea din nou a lui Adam cel dintâi, care fusese înghiţit de moarte prin păcat şi reîntors prin moarte în pământul din care a fost plămădit; este întoarcerea omului la viaţa cea fără de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam, la început, cum a fost plămădit şi dăruit cu viaţă, căci în acel ceas nu există încă nici un om; însă, după ce a luat duh de viaţă prin insuflarea dumnezeiască, cea dintâi dintre toate făpturile omeneşti l-a văzut o femeie, căci Eva a fost cea dintâi fiinţă omenească creată după Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om să-L vadă înviind din morţi, căci nimeni dintre cei apropiaţi Lui nu se afla de faţă, iar ostaşii care păzeau mormântul, tulburaţi de frică, erau ca şi morţi. Or, după ce a înviat El, cea dintâi care L-a văzut a fost o femeie, precum am auzit astăzi din Evanghelia, cea după Marcu: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, El S-a arătat întâi Mariei Magdalena…” [Marcu 16, 9].
2. S-ar părea că Evanghelistul spune desluşit că ceasul în care a înviat Domnul era dimineaţă în zori, şi că mai întâi s-a înfăţişat Mariei Magdalena, şi că această arătare s-a săvârşit în chiar ceasul învierii Sale. Însă Evanghelistul nu spune aşa, după cum veţi afla dacă arătaţi un dram de răbdare: căci cu puţin mai înainte şi Marcu, la fel cu toţi ceilalţi evanghelişti, spune că acea Marie a venit dimpreună cu celelalte purtătoare de mir la mormânt şi că, văzându-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede că, chiar cu mult înainte de ceasul zorilor, când ea L-a văzut, Domnul înviase deja. Iar pentru a arăta acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineaţa, că mai jos, ci dis-de-dimineaţă; aşadar, el vorbeşte aici despre ceasul în care, la orizont, ziua se îngână cu noaptea, după cum arată şi Ioan când scrie că Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt [Ioan 20, 1].
3. Aşadar, după Ioan, nu numai că ea a venit la mormânt în acel ceas, dar a şi plecat de-acolo fără să-L fi văzut pe Domnul. Căci a fugit să-i caute pe Petru şi pe Ioan, dându-le de veste nu că Domnul înviase, ci că fusese luat din mormânt, ceea ce dovedeşte că ea nu ştia încă de învierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a arătat Mariei în primul ceas al zilei, ci ea L-a văzut după ivirea zilei depline. Totuşi evangheliştii au vestit în chip ascuns un fapt pe care îl voi descoperi evlaviei voastre; căci cea dintâi dintre toţi oamenii care a primit vestea cea bună a învierii Domnului – aşa cum se cuvenea şi era drept – a fost Născătoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, înaintea tuturor, a ştiut că El înviase, cea care s-a bucurat de cuvântul Său dumnezeiesc şi nu doar că L-a văzut cu ochii şi L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintâi şi singura care I-a atins cu mâinile ei picioarele neprihănite, deşi evangheliştii nu spun în chip limpede toate acestea, nevrând că tocmai Mama să fie adusă drept martoră, spre a nu da prilej de bănuială celor necredincioşi. Însă întrucât noi, acum, prin harul Celui înviat, grăim cuvântul nostru către cei credincioşi, iar prilejul sărbătorii de astăzi ne îndeamnă să cercetăm cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosiţe, luând încredinţare de la Cel ce a spus că „nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă” [Luca 8, 17], vor fi dezvăluite de noi şi acestea.
4. Aşadar, Mironosiţele sunt femeile care au însoţit-o pe Maica Domnului şi au rămas alături de ea în vremea-pătimirii celei mântuitoare [a Domnului], apoi s-au silit să ungă cu mir trupul Mântuitorului. Căci, atunci când Iosif şi Nicodim au cerut şi au primit de la Pilat trupul învăţătorului, l-au pogorât de pe Cruce, l-au învelit în pânză de în îmbibata cu miresme, l-au aşezat într-un mormânt săpat în stâncă şi au pus o piatră mare la gură acestuia, Maria Magdalena şi cealaltă Marie – spune Marcu – erau de faţă, dinaintea mormântului. Iar spunând „şi cealaltă Marie”, Marcu o arată în chip desluşit pe Maica Domnului. Şi dacă ea este numită mama a lui Iacov şi a lui Iosif, e pentru că aceştia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele care erau de faţă la punerea Domnului în mormânt: mai erau şi alte femei, după cum arată Luca: „Şi urmându-L femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui… Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele…” [Luca. 23, 55; 24, 10].
5. Acestea, stă scris, s-au întors ca să cumpere miresme şi mir [vezi Luca, 23, 56]: căci încă nu cunoşteau, în chip limpede, că El este cu adevărat mireasma vieţii pentru cei ce vin la El cu credinţă, precum mirosul morţii le este hărăzit celor ce rămân până la capăt necredincioşi; iar mireasma veşmintelor Sale, adică a trupului Său, este mai presus decât toate miresmele; şi numele Său este mir revărsat, prin care lumea întreagă s-a umplut de bună mireasmă a Dumnezeirii. Totuşi, dacă Ele au pregătit miruri şi miresme, au făcut-o, pe de o parte, în cinstea Celui ce zăcea în mormânt şi, pe de altă parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma să putrezească; fiindcă socoteau că astfel, mulţumită ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.
6.  Aşadar, după ce au pregătit mirul şi miresmele, s-au odihnit Sâmbătă, după porunca. Căci, într-adevăr, încă nu înţeleseseră care era adevăratul Sabat, nici nu cunoscuseră acea Sâmbătă binecuvântată mai presus de toate, care a strămutat firea noastră din străfundurile adânci ale iadului către înălţimile cele prealuminoase, cereşti şi dumnezeieşti. Precum spune Luca: „Iar în prima zi de după sâmbătă (Duminică), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră” [24, 1]. Iar Matei scrie: „După ce a trecut sâmbătă, când se lumină de ziua întâi a săptămânii (Duminică)…” [28, 1], şi zice că erau două femeile care veniseră. Iar Ioan scrie: „… dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric…” [Ioan 20, 1] şi spune că Maria Magdalena era singura care a venit. În sfârşit, Marcu grăieşte: „Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică)…” [Marcu 16, 2] şi arată că trei erau femeile ce veniseră. Aşadar, toţi evangheliştii vorbesc despre ziua întâi a săptămânii, despre Duminică. „După sâmbătă”, „când se lumină”, „foarte de dimineaţă”, „dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”, toate acestea înseamnă: în ceasul din preajma zorilor, când se îngemănează lumina cu întunericul; e ceasul în care răsăritul începe să strălucească la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea că o geană de lumină colorează cerul în preajma ceasului al nouălea al nopţii, astfel încât mai rămân trei ore până să se facă lumină deplină.
7. Doar că evangheliştii par să nu fie întru totul de acord asupra acestui ceas şi asupra numărului femeilor. Precum am spus, Mironosiţele erau multe, iar ele nu au venit la mormânt o singură dată, ci în două sau trei rânduri, mai multe împreună, nu aceleaşi de fiecare dată, însă toate de dimineaţă. Aşadar, n-au venit toate la acelaşi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit şi a rămas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelişti, spunând că n-au venit împreună decât o singură dată, trece sub tăcere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolaltă spusele tuturor evangheliştilor, după cum v-am arătat la început, Maica Domnului este aceea care a venit mai întâi dintre toate la mormântul Fiului şi Dumnezeului ei, luând-o înaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arată mai cu seamă Evanghelistul Matei, care spune: „… au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie” – adică, fără îndoială, Maica Domnului – „ca să vadă mormântul. Şi iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” [Matei 28, 1-4].
8. Aşadar, toate celelalte femei au venit după cutremurul de pământ şi după fuga păzitorilor; ele au găsit mormântul deschis şi piatra rostogolită. Maică Fecioara era de faţă când a fost cutremurul, când a fost rostogolita piatră, când a fost deschis mormântul, fiind de faţă şi paznicii lui, chiar dacă erau căzuţi la pământ de frică. De aceea, după cutremur, de îndată ce s-au ridicat, nu s-au gândit decât la fugă. Însă Maica Domnului se desfată cu această privelişte, fără a le împărtăşi teamă. Iar mie mi se pare că pentru ea, în primul rând, s-a deschis acel mormânt dătător de viaţă. Fiindcă pentru ea, înainte de toate, şi apoi prin ea, toate câte sunt sus în cer şi jos pe pământ s-au deschis nouă; pentru ea a străfulgerat astfel îngerul încât, deşi ceasul acela era încă învăluit în beznă, a putut vedea nu numai mormântul gol, dar şi cele din mormânt [giulgiurile şi mahrama] aşezate de o parte, că tot atâtea mărturii ale trezirii din morţi a Celui ce fusese înmormântat.
9. Desigur, îngerul vestitor era însuşi Gavriil. Căci, de îndată ce a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu grăbind către mormânt – el, care odinioară îi grăise: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” [Luca 1, 30] -, se grăbeşte [la rându-i] să coboare şi în acea zi, ca să-i grăiască din nou aceleaşi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i învierea din morţi a Celui Născut din ea fără de sămânţă, să ridice piatră şi să arate mormântul gol şi giulgiul, întărind astfel, pentru ea, vestea cea bună. Căci stă scris: „Iar îngerul, răspunzând a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit ÎI căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat, precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” [Matei 28, 5-6]. El spune: „Chiar dacă îi vedeţi pe paznici cutremuraţi de frică, nu vă temeţi; căci eu ştiu că voi. ÎI căutaţi pe Iisus cel răstignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai că închizătorile, zăvoarele, peceţile iadului, ale morţii şi ale mormântului nu-L pot ţine, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al îngerilor celor nemuritori şi cereşti, singur Domn al lumii întregi; „Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi…” [Matei 28, 6-7]”.
10. Şi s-au dus ele degrabă „cu frică şi cu bucurie mare” [Matei 28, 8]. Iar mie îmi pare că Mariei Magdalena, ca şi celorlalte femei care au mers atunci împreună la mormânt, le era întrucâtva teamă. Căci ele nu înţeleseseră încă puterea celor grăite de către înger şi nici nu izbutiseră să primească în întregime lumină, ca să o vadă şi să o înţeleagă pe deplin: însă Maica Domnului a simţit marea bucurie despre care vorbeşte Matei; înţelegând cuvintele îngerului şi fiind cuprinsă toată de lumină – ea, care era pe deplin curata şi plină de dumnezeiescul har; ea, care dăduse crezare arhanghelului, întrucât acesta se arătase deja de multă vreme vrednic de încredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de faţă la toate aceste întâmplări, ar fi putut Fecioara cea plină de dumnezeiasca înţelepciune să nu fi înţeles ceea ce s-a înfăptuit? Căci a văzut cutremurul de pământ, acel mare cutremur de pământ, pe îngerul cel din ceruri pogorâtor, acel înger strălucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormântul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era încă îmbibat de mir şi de aloe, arătându-se însă golit de trupul pe care-L înfăşurase; dar, mai cu seamă, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeieştii bucurii pe care îngerul i-a adus-o. Iar după auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca şi cum nu ar fi ascultat cele grăite de înger (care, de altfel, nici nu glăsuise pentru ea), nu ia seama decât la mormântul cel gol, nu şi la giulgiu: şi aleargă să-i caute pe Simon Petru şi pe celălalt ucenic, precum spune Ioan [20,2].
11. Dar Fecioara Maică a lui Dumnezeu, însoţită de celelalte femei, s-a întors acolo de unde venise şi, precum spune Matei, „iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă!” [28, 9]. Vedeţi, aşadar, că mult înaintea Mariei Magdalena, Maică lui Dumnezeu L-a văzut pe Acela Care pentru a noastră mântuire noastră a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat cu trupul? Căci spune Evanghelistul: „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” [Matei 28, 9]. Aşa precum, aflându-se în tovărăşia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea bună a învierii şi a înţeles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflându-se în tovărăşia celorlalte femei, ea a ieşit în întâmpinarea Fiului şi Dumnezeului ei; ea cea dintâi dintre toate L-a văzut şi L-a recunoscut pe Cel înviat şi, căzând la picioarele Lui, le-a îmbrăţişat, devenind Apostol pe lângă Apostolii Săi. Iar faptul că Maria Magdalena nu era împreună cu Maica Domnului când aceasta s-a întors de la mormânt şi când Domnul i S-a arătat şi a grăit cu ea, îl aflăm de la Ioan, care spune: „Deci ea a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe careul iubea Iisus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” [Ioan 20, 2]. Dar dacă L-a văzut, dacă L-a atins cu mâinile ei, dacă L-a întâlnit şi L-a ascultat, cum a putut spune cuvinte că acestea: „L-au luat” şi „nu ştim unde”? Însă, după ce Petru şi Ioan au alergat la mormânt, după ce şi ei au văzut giulgiul şi după ce s-au întors de-acolo, „Maria stătea afară lângă mormânt plângând” [Ioan 20, 11].
12. Vedeţi, dară, că nu numai că ea [Maria Magdalena] nu-L văzuse încă, dar nici măcar n-avusese parte de copleşitoarea bucurie de a-L auzi? Iar când îngerii care erau de faţă au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?” [Ioan 20, 15], ea nu le vorbeşte, în răspunsul ei, decât despre Cel mort. Şi când, întorcându-se ea, L-a văzut pe Iisus, tot n-a înţeles, ci fiind întrebata de El: „De ce plângi?”, a răspuns în cuvinte asemănătoare, până când Domnul, chemând-o cu numele ei, a arătat că este viu. Atunci, căzând şi ea înaintea Lui şi căutând să-I îmbrăţişeze picioarele, L-a auzit spunându-i: „Nu te atinge de Mine!” [Ioan 20, 17]; iar prin acest cuvânt aflăm că, atunci când, pentru întâia oară, s-a arătat Maicii Sale şi femeilor care o însoţeau, El i-a îngăduit doar ei să se atingă de picioarele Lui, chiar dacă Matei face ca această atingere să fie împărtăşită şi de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricină pe care am pomenit-o la început, să vorbească desluşit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut în acele împrejurări.
13. Căci, după ce Maria cea pururea Fecioară a venit cea dintâi la mormânt şi ea cea dintâi a primit vestea învierii Lui, multe au fost cele care au venit şi au văzut piatra rostogolită, i-au auzit pe îngeri şi, întorcându-se după ce priviseră şi ascultaseră, s-au despărţit. Iar unele, precum spune Marcu, „au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” [Marcu 16, 8]. Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte să-L vadă şi să-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, însă, s-a dus la Petru şi la Ioan, cu care iarăşi s-a întors singură la mormânt; o dată plecaţi aceştia, ea a rămas şi s-a învrednicit la rându-i de vederea învăţătorului, fiind apoi trimisă către Apostoli şi, ducându-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arata Ioan, că „a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei” [20, 18]. Aşadar, după spusa lui Marcu, această întâlnire s-a petrecut dimineaţa devreme, deci când se luminase de ziua pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu susţine cu tărie că învierea Domnului şi întâia Să arătare nu s-au petrecut atunci.
14.  De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosiţe şi la felul în care cele patru Evanghelii se potrivesc întreolaltă. Dar ucenicii, auzind în ziua aceea a învierii, de la mironosiţe, de la Petru, de la Luca şi de la Cleopa, că Domnul trăieşte şi că a fost văzut de către ei, nu le-au dat crezare; din această pricină au fost certaţi de către El mai târziu, când S-a arătat lor şi erau adunaţi toţi la un loc. După ce El S-a înfăţişat viu faţă de mulţi şi de multe ori, nu numai că au crezut cu toţii în învierea Sa, dar au şi vestit-o pretutindeni, căci „în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” [Psalmi 18, 4] şi „Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau” [Marcu 16, 20]. Se vede că minunile erau neapărat de trebuinţă, până ce Cuvântul a fost vestit în întreaga lume. Căci, totuşi, este nevoie şi de semne, şi de minuni pentru a întări adevărul vestirii, dar este nevoie [numai] de semne, nu şi de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvântul, dacă l-au crezut ei cu tărie. Şi cine oare sunt aceştia? Cei care-şi arată credinţa prin fapte. Căci stă scris: „… arată-mi credinţa ta după fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea ” [Iacov 2, 18] şi „Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui…” [Iacov 3, 13]. Căci cine va putea crede că nutreşte gânduri mari, înalte, dumnezeieşti şi, precum se spune, cereşti (precum sunt gândurile evlaviei), dacă săvârşeşte fapte rele şi este ţintuit de pământ şi de cele pământeşti?
15. Nu este, deci, de nici un folos, fraţilor, dacă spune careva că are credinţă în Dumnezeu, dar nu are şi faptele potrivite credinţei sale. Căci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fără de untdelemn, adică [fără de] faptele dragostei şi ale milosteniei [vezi Matei 25, 1-13]? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea în focul nestins din pricină că fusese nemilos cu Lazăr, atunci când 1-a chemat pe părintele său Avraam [vezi Luca 16, 19-31]? Iar celui ce nu a dobândit, prin faptele sale bune, un veşmânt potrivit cu nunta cea dumnezeiască şi cu acea cămară a neputrezirii, la ce i-a folosit ca va fi răspuns chemării la nuntire [vezi Matei 22, 12]? Căci el a fost chemat şi s-a dus având credinţa întreagă, şi a fost chemat dimpreună cu acei oaspeţi sfinţi, dar a fost alungat şi făcut de ruşine, că unul ce era înveşmântat în josnicia obiceiurilor şi faptelor sale, şi fiind fără de milă legat de mâini şi de picioare, a fost aruncat în gheena focului, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
16. De care fie să nu se facă părtaş nimeni dintre cei chemaţi de către Hristos, ci cu toţii să arate prin credinţa lor o viaţă potrivită acestei credinţe, şi să intre în cămara de nunta a bucuriei celei fără de sfârşit, petrecând în vecii vecilor dimpreună cu sfinţii, în lăcaşurile preafericiţilor. Amin.

                                                                                                                                                           Sfântul Grigorie Palama

Leave a reply

required