Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să-i prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeţi, el voia să-l facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă sfatul, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel şi a jertfit în lipsa lui, Saul a răspuns la imputările care i se făceau: „Din pricina duşmanilor, am fost nevoit”, şi în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se purta ca unul care n-a săvârşit niciun rău. Mai târziu, Domnul a dat porunci împotriva amaleciţilor, pe care Saul le-a încălcat.
Au venit apoi faptele vinovate împotriva lui David, şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, a ajuns la prăpastia pierzaniei şi s-a prăbuşit în ea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă de la început la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, l-a sfătuit că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: „Nu-i aceasta o greşeală”.
Apoi, a aprins în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: „încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare” După care, a hotărât să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta şi nu s-a oprit, până când nu a înfăptuit crima Astfel, de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici acestea nu trebuie ignorate. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte. De aceea, nimic nu trebuie lăsat deoparte, ci trebuie înlăturat de la început. Nu socotiţi doar însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.
Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta atenţie ca greşelile mici şi uşoare. Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, în timp ce greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim ca să le alungăm, şi în vreme ce lâncezim, ele se fac mai mari cu repeziciune. Este întocmai ca şi în cazul suferinţelor trupeşti. Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor.
De asemenea, treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi şi tot treptat a biruit stricăciunea şi celelalte vicii. Vedeţi? Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând: „E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?”. In realitate, râsul aduce gustul glumelor proaste, al vorbirilor ruşinoase şi însăşi faptele ruşinoase. Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă şi zice: „A bârfi nu înseamnă nimic”. Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări nesfârşite. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri. Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele mari la deznădejde.

                                                                                                         Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea

Leave a reply

required