Stareţul întotdeauna învăţa şi accentua asupra ascultării, iar la întrebările: „Părinte, cum vom afla rugăciunea? Cum vom găsi harul?”, răspundea:
Când vasul sufletului este curat, atunci de la sine se va umple de harul dumnezeiesc. Din ascultare se naşte rugăciunea şi din rugăciune, teologia.

Părinte, cum să rostim Rugăciunea lui Iisus? în­treagă, adică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?”.
Nu, nu, este obositor. Ajung cele cinci cuvinte: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Dacă vei spori în rugăciune, singur vei tăia şi celelalte cuvinte, din pricina dorinţei arzătoare a sufletului şi vei spune: „Iisuse al meu, miluieşte-mă” sau „Preadulce lisuse, miluieşte-mă”. Se poate să te umpli de dor dumneze­iesc şi să strigi numai numele: „lisuse, Iisuse…”. Şi dacă te vei învrednici să urci şi mai mult, atunci vei rămâne fără de glas, ca în extaz, datorită căldurii haru­lui pe care o vei simţi.
Şi cu ce fel de dispoziţie sufletească să ne rugăm, Părinte? De slavoslovire, de bucurie, de mulţumire, de întristare şi pocăinţă? Cum?
Cu acea dispoziţie pe care o are sufletul în acea clipă. Ai bucurie? Roagă-te cu bucurie! Ai pocăinţă? Roagă-te cu pocăinţă!
Şi dacă sufletul nu are nici o dispoziţie sau mintea nu se concentrează în rugăciune?
Mintea întotdeauna face aşa. Fuge. Dar lucrarea noastră este să o aducem mereu înapoi. Începem rugăciunea în şoaptă sau cu voce tare, până se adună mintea, iar atunci când aceasta începe să fie atentă la rugăciune, ne rugăm mintal, fără a o şopti. De altfel, experienţa îl învaţă pe fiecare.

Cât despre dispoziţie, dacă nu o avem, putem să facem următorul lucru. Aducem în mintea noastră o imagine duhovnicească, care să sensibilizeze sufletul nostru, cum ar fi Răstignirea Domnului, care ne face să cugetăm cât de mult a suferit El ca Dumnezeu-Om pen­tru noi, neînsemnaţii. Eu de multe ori am folosit urmă­toarea cugetare duhovnicească: îmi închipuiam că se face a Doua Venire şi Hristos cu cei de-a dreapta Lui se îndepărtează de mine şi eu mă primejduiesc să rămân pe veci despărţit de Hristos şi de împărăţia Lui. Atunci, fiul meu, îţi vine o astfel de dispoziţie pentru rugăciune, încât strigi în duh: „Hristoase al meu, mântuieşte-mă”, iar lacrimile îţi curg şuvoi.
Aşadar, Părinte, rostind rugăciunea, putem să avem în acelaşi timp în minte şi o astfel de imagine?
Nu, nu. Această cugetare o folosim numai la început, pentru a-i crea sufletului o dispoziţie pentru rugăciune. Când spunem rugăciunea, o rostim rar şi cu zdrobire de inimă. Atunci nu ne imaginăm nici cuvinte şi nici chipu
ri.
Şi cum ne dăm seama, Părinte, că sporim în rugăciune?
Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Crezi că eşti fiu de împărat. Apoi lacrimile tale se înmulţesc. Vrei să îmbrăţişezi întreaga creaţie, însu­fleţită şi neînsufleţită. Toţi oamenii ţi se par a fi îngeri. Apostolul Pavel arată care este roada Duhului: dra­gostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunăta­tea, facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea (Gal. 5, 22).
Părinte, trebuie să ne rugăm cu rugăciuni impro­vizate?
Eu adeseori fac acest lucru. Rugăciunea impro­vizată şi imaginile duhovniceşti, despre care am spus mai înainte, precum şi o psalmodie scurtă, cântată pe un ton scăzut, fie cu tropare, fie cu cuvinte improvi­zate, toate acestea ajută sufletul să vină la o stare înaltă duhovnicească. Iar atunci când nu este nevoie de ele, ne rugăm fierbinte numai cu rugăciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Altădată, sufletul având o stare duhovnicească bună, îşi doreşte să psalmodieze dintru adâncuri. Sau se întâmplă une­ori să îi vină spontan diferite înţelesuri duhovniceşti şi în acele clipe vrea să se roage cu cuvinte alcătuite de el însuşi. Să lăsăm atunci sufletul să se sature din plin.
Deci, aceasta este rugăciunea minţii, Părinte? Tre­buie să folosim inspiraţia şi expiraţia atunci când o ros­tim?
Nu, acesta este doar începutul rugăciunii minţii. Rugăciunea minţii este o energie a harului şi mă rog ca Dumnezeu să o dăruiască celor ce se nevoiesc cu ea.
Când sufletul este pregătit atunci Dumnezeu îl aduce la desăvârşirea
rugăciunii minții. Până atunci suntem datori să ne nevoim cu rugăciunea, având ca temelie ascultarea. Nu este necesar ca inspiraţia şi expiraţia să se îmbine cu rugăciunea. Acestea sunt elemente secundare. Şi mai ales nu trebuie ca rugăciunea să se unească cu bătăile inimii. Cu locul inimii da, cu bătăile ei, nu.
Putem spori în rugăciune fără ascultare?
Să-ți povestesc o întâmplare. Era un bătrânel care avea doi ucenici. Unul era ascultător, dar la rugăciune simţea multă uscăciune. Celălalt nu făcea ascultare, însă la rugăciune era plin de lacrimi. Stareţul lor se mira mult de aceasta, şi de aceea a mers să se sfătu­iască cu duhovnicul lor. Acela, fiind înţelept, l-a sfătuit să mai aştepte puţin şi atunci va vedea cum vor evolua lucrurile. Într-adevăr, după puţin timp, ucenicul cel bun a început să simtă harul rugăciunii, umplându-se de lacrimi şi de bucurie. Celălalt însă, chiar şi cele pe care le avea, le-a pierdut încet-încet şi a rămas cu totul gol.
Părinte, cât timp poate să țină rugăciunea harică?
La mine, starea de har durează până la trei ore. Apoi scade încet-încet, iar eu continui să rostesc rugăciunea simplu, fără căldură, sau de multe ori cânt psalmi improvizaţi de mine sau din Psaltire. Citesc puţin şi apoi mă odihnesc până se luminează de ziuă, şi atunci trimit obştea să citească câteva rugăciuni şi în biserică. Iar eu continui să fac slujbele, rostind rugăciunea lui lisus, cu metania, aşa cum m-am obişnuit.

               Ierom. Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 123-126

Leave a reply

required