Lucrarea-energia rugăciunii, care în realitate este lucrare-energie a dumnezeiescului Har în inima omului, deși în esență este aceeași la toți – și astfel cei care se află în această stare au o experiență comună – totuși se diferențiază în funcție de fiecare om. Acest lucru depinde de măsura lucrării-energiei dumnezeiescului Har, de alcătuirea psiho-somatică particulară a fiecărui om și de modul particular de viață, adică de condițiile în care trăiește fiecare. Încă pot să adaug că în mod aparte lucrează Harul în același om în momente de timp diferite. Și, ca să fiu mai clar, aș dori să menționez câteva situații semnificative.
Părinții spun că, de vreme ce unirea minții-nous cu inima se face prin lucrarea-energia dumnezeiescului Har, de măsura lucrării dumnezeiescului Har depinde și măsura rugăciunii. Astfel, uneori omul are multă putere și lucrare a rugăciunii și este ca îmbătat, iar alteori simte o uscăciune duhovnicească. Și Părinții spun că sub acest aspect se aseamănă viața duhovnicească cu râurile. Când plouă, râurile au multă apă, iar când este secetă, scade și chiar dispare cu totul apa. La fel se petrece și cu rugăciunea. În aceste stări de uscăciune omul nu trebuie să fie nerăbdător.
De asemenea, rugăciunea se face în funcție de starea sufletească și trupească aparte a rugătorului. Uneori omul simte că rugăciunea lucrează când merge, alte ori când stă și alteori când se află în pat. Există chiar și situația ca îndată ce se trezește să simtă lucrarea rugăciunii și să îl însoțească toată ziua. Acest lucruri sunt cumva ”taine”, dar cred că acela care cunoaște această rugăciune poate să mă înțeleagă. Singura explicație este că omul nu este doar suflet sau doar trup, ci un întreg alcătuit din amândouă, de vreme ce sufletul este unit cu trupul.
Mai mult încă, manifestările trupului pe durata rugăciunii nu sunt aceleași. Există oameni care în timpul rugăciunii au lacrimi nestăvilite. Ochii lor se fac izvoare de lacrimi. Există însă alții care nu au multe lacrimi trupești, dar au lacrimi ale inimii. Adică simt, nu își imaginează, că le plânge inima și este spălată de un ocean de lacrimi. Lacrimile inimii sunt legate de o durere foarte adâncă. Aceștia din urmă uneori plâng și trupește.
De aceea, nu este nevoie de o insistare exagerată sau de o absolutizare a diferitelor stări. Aș putea spune că omul nu trebuie să își devină sieși iscoadă, nu trebuie să încerce să își cerceteze starea lăuntrică. Nu este corect ca experiența unuia să se impună altuia în toate amănuntele ei, pentru că asta poate face rău. Rugăciunea se manifestă și se intensifică diferit în fiecare om. Părintele duhovnicesc cu discernământ, care cunoaște din experiență aceste stări, îl poate ajuta pe om. Ajutorul, desigur, constă în a elibera mintea-nous a rugătorului din tirania rațiunii, a patimilor și a mediului din jur și să o lase să se îndrepte liber și personal către Dumnezeu. Când cineva se abate de la această învățătură patristică, atunci apar stări de melancolie, anomalii ale vieții duhovnicești, neliniște și multe alte probleme care fac viața grea. Uneori, atunci când un om încearcă să îl imite pe un altul sau să guste în scurt timp lucrarea-energia rugăciunii curate, și anume când face acest lucru cu egoism și mândrie, se ajunge chiar și la multe anomalii trupești, adică la surmenaj, la dureri de cap etc.

IPS Ierotheos Vlachos, fragment din cuvântarea ținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Sfântul Ioan Damaschin”, Balamand (Liban), 1990, și publicată în volumul Μητροπολίτου Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Καιρός του ποιήσαι, Ἱερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου, 2002, pp. 139-163

Leave a reply

required