Iubiţii mei fraţi şi surori, deschideţi-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, încetul cu încetul, vrednici să aveţi în voi bucuria şi întristarea, moartea şi învierea.
Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoioasă.
Contemplaţi minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu în creaţia cosmosului şi în plăsmuirea omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm noi nu se limitează la efemera viaţă cotidiană, ci să fim cu Dumnezeu şi să dobândim în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmică şi divină.
În viziunea noastră spirituală, trebuie să unim fiinţă cosmică şi Fiinţa divină, creatul şi Necreatul.
La început era Cuvântul. Fără El nimic nu există din ceea ce este. În fiecare zi, simţim în trupul nostru experienţa chinuitoare a vieţii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vieţii noastre îl constituie trecerea de la relativ la Absolut. Dacă fiinţa umană a fost creată de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veşnicia. După revelaţie, veşnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtăşită.
Pentru a imprima o mişcare perpetuă trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie să nădăjduim în Dumnezeu ca Persoană, adică la ceea ce este desăvârşit.
Cum să ne mântuim? Cum să ne curăţim trupul? Cum să ne eliberăm de robia păcatului şi de puterea morţii? Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră de fiecare clipă, mereu mai accentuată, mai vie. Viaţa este atât de scurtă şi scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.
Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.
Trebuie să învăţăm să trăim prin viaţa veşnică a lui Dumnezeu Însuşi. Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă să trăim aşa cum a trăit Domnul, să dobândim gândurile şi sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vieţii Sale pământeşti.
După căderea în păcat, sufletul omului a devenit câmpul de luptă între Dumnezeu şi diavol.
Sămânţa pe care Satana a aruncat-o în inima şi mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu – s-a înrădăcinat atât de adânc în fiinţa noastră, încât ne aflăm neîncetat în robia păcatului.
Chiar de la naştere, devenim moştenitorii lui Adam. Putem să trăim starea de cădere, care este o îndepărtare dureroasă de la dragostea Tatălui, ca singură realitate a fiinţei umane. În lume ne scăldăm în atmosfera şi admiraţia păcatului. Trăim cu uşurinţă şi foarte adesea, ne ruşinăm să ne mărturisim credinţa, să spunem că suntem creştini.
Să nu aveţi prea multă încredere în educaţia aleasă pe care aţi primit-o în lume. Civilizaţia în care trăim este o cultură a căderii.
După două războaie mondiale – şi războaiele sunt, prin excelenţă, consecinţa păcatului – lumea contemporană a pierdut harul Sfântului Duh. Or, nu putem înţelege divinitatea lui Hristos fără Sfântul Duh. A crede că Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depăşeşte. A crede că Însuşi Dumnezeu S-a întrupat, că ne-a chemat să fim cu El în veşnicie, iată ceea ce lipseşte multor oameni de azi, mai ales printre cei de ştiinţă.
Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiţia trecerii în Împărăţia lui Hristos? Cum putem să întărim în noi voinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?.
Un singur lucru este important: să păstrăm intensitatea rugăciunii şi a pocăinţei. Atunci moartea nu va fi o piedică, ci o trecere spre Împărăţia pentru care vom fi pregătiţi prin Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin rugăciune şi chemarea numelui Său: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Ce semnifică această ultimă frază din Simbolul de credinţă? Nu putem accepta ideea veşniciei decât dacă aceasta pătrunde deja în viaţa noastră.
Dumnezeu n-a creat moartea. Dacă Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, înseamnă că aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu, toţi sunt vii.
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi faţă de mântuirea lor. Ei nu caută viaţa în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului şi asemănarea Sa. Dacă această revelaţie este adevărată, absenţa grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.
Deznădejdea este pierderea conştiinţei că Dumnezeu doreşte să ne dăruiască viaţa veşnică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au condamnat la moarte ei înşişi. Trebuie să luptăm „corp la corp” împotriva acediei.

                                                                                               Arhim. Sofronie Saharov, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea

 

 

Leave a reply

required