Să ne legăm rănile

Părinte, intru în panică atunci când am căderi în nevoinţa mea.
Mu te teme! Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana şi continuă să se lupte cu mărime de suflet. între timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, astfel încât să nu mai fie răniţi.
Aşa şi noi, atunci când suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic, adică la duhovnic, să-i arătăm rana, să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou lupta cea bună.(I Tim. 6, 12.) Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, care sunt patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omorâm.
Părinte, unii din mărime de suflet nu merg să se spovedească. „Fiindcă se poate să fac aceeaşi greşeală, spun ei, pentru care pricină să merg şi s-o spovedesc? Ca să-mi bat joc de părintele?”.
Aceasta nu este corect! Este ca şi cum un soldat ar spune atunci când este rănit: „Fiindcă războiul nu s-a terminat şi se poate să fiu rănit din nou, pentru ce să-mi leg rana?”. Dar dacă nu o va lega, va avea hemoragie şi va muri. Se poate ca din mărime de suflet să nu meargă să se spovedească, dar procedând astfel, în cele din urmă se vor netrebnici. Şi vezi, diavolul exploatează până şi harismele. Dacă nu ne curăţim sufletul prin spovedanie, atunci când cădem şi ne murdărim, socotind că iarăşi vom cădea şi ne vom murdări, punem noroi peste vechiul noroi şi după aceea ne vine greu să ne curăţim.

             Nevoia de mărturisire

Părinte, Cuviosul Marcu Ascetul spune: „Cel cunoscător nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea căderilor sale, ci prin răbdarea întristărilor ce vin pe urmă”. Oare la ce se referă?
Trebuie să se facă şi una, şi cealaltă. Cel credincios se mărturiseşte la duhovnic, dar se mărturiseşte şi mai înainte prin rugăciune cu smerenie lui Dumnezeu, golindu-se pe sine: „Dumnezeul meu, am greşit, sunt aşa şi aşa”. în acelaşi timp primeşte şi mâhnirile ce i se întâmplă, ca pe un medicament. Sfântul nu spune să nu faci prima şi a doua mărturisire, ci numai să suferi întristările. Dar ce înseamnă „mărturisesc”? Oare nu înseamnă „a scoate afară ceea ce am înlăuntrulmeu”? Dacă ai bune înlăuntrul tău, te mărturiseşti Domnului(Ps. 106, 1.), adică îl slavosloveşti pe Dumnezeu. Dacă ai rele îţi mărturiseşti păcatele tale.
Părinte, când va merge cineva pentru prima dată să se mărturisească, îi va spune duhovnicului său toată viaţa sa de mai înainte?
Prima dată va face o mărturisire generală. Precum bolnavul, atunci când intră în spital, îşi spune istoricul său, ca de pildă: „Am avut o afecţiune a plămânilor, dar acum a trecut; am făcut o operaţie cu anestezie totală sau locală etc.”. Tot astfel şi la prima mărturisire, cel ce se mărturiseşte, dacă va încerca să spună duhovnicului amănunte din viaţa sa, acela va afla rana şi o va vindeca. De multe ori o lovitură căreia nu-i dai importanţă va avea consecinţe după aceea. Desigur, prima oară când va merge la duhovnic va spune, să presupunem, o sută de păcate. A doua oară va spune o sută zece, pentru că diavolul îl va lupta mai mult, fiindcă s-a spovedit şi i-a stricat treaba. A treia oară se poate să spună o sută cincizeci, dar după aceea le va micşora mereu numărul, până când va merge la mărturisire şi va avea de spus foarte puţine păcate.

             Mărturisirea corectă

De ce uneori nu facem nevoinţa care trebuie, ca să ne îndreptăm, deşi ne mustră conştiinţa?
Aceasta se poate întâmpla şi dintr-o lovitură sufletească. Atunci când cineva a intrat în panică din pricina vreunei ispite, ar vrea să se nevoiască, dar nu are dispoziţie, nu are putere sufletească. Atunci trebuie să se aranjeze lăuntric prin spovedanie. Prin spovedanie este mângâiat, este întărit şi, cu Harul lui Dumnezeu, îşi regăseşte curajul pentru ne voinţă. Dacă nu se aranjează, îi poate veni o altă ispită şi astfel, întristat cum este, se frânge mai tare, îl îneacă gândurile, deznă-dăjduieşte şi după aceea nu se mai poate nevoi deloc.
Iar dacă aceasta se întâmplă adeseori?
Dacă se întâmplă adeseori, omul trebuie să se aranjeze adeseori, să-şi deschidă inima sa duhovnicului, ca să prindă curaj. Şi atunci când se aranjează, trebuie să pună maşina să alerge, adică să se nevoiască cu mărime de suflet şi intensiv, pentru ca vrăjmaşul s-o ia la picior.
Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?
Tu cumva nu te supraveghezi pe tine? Mărturisirea este Taină. Să mergi şi să-ţi spui păcatele tale în mod simplu. Ce crezi? Oare nu ai încăpăţânare? Mu ai egoism? H-o răneşti pe sora ta? Nu judeci? Oare eu ce spun atunci când merg? „M-am mâniat, am judecat…”, şi duhovnicul îmi citeşte rugăciunea de iertare. Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi.)să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: „nisip, fiul meu, nisip!”. Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte. Tu ai multe păcate mici. Dacă însă îţi cercetezi condiţiile în care ai crescut tu şi cele în care a crescut acela, vei vedea că eşti mai rea decât el. Să încerci de asemenea să fii mai concretă în mărturisirea ta. Nu ajunge să spună cineva, de pildă, „invidiez, mă mânii etc.”, ci trebuie să spună căderile sale concrete pentru ca să poată fi ajutat. Iar atunci când este vorba de ceva grav, precum este viclenia, trebuie să spună şi cum a gândit şi cum a acţionat, căci altfel îşi bate joc de Hristos. Dacă omul nu mărturiseşte adevărul la duhovnic, nu-i descoperă greşeala sa, astfel încât să poată fi ajutat, păţeşte vătămare, precum cel bolnav îşi pricinuieşte un mare rău sănătăţii sale atunci când îşi ascunde de medic boala sa. în timp ce dacă se arată pe sine exact aşa cum este, atunci duhovnicul îl poate cunoaşte mai bine şi îl poate ajuta mai eficient.
Pe lângă aceasta, atunci când cineva nedreptăţeşte sau răneşte prin comportarea sa pe vreun om, trebuie ca mai întâi să meargă şi să-i ceară cu smerenie iertare, să se împace cu el şi după aceea să-şi mărturisească duhovnicului căderea sa, ca să ia iertare. Aşa vine Harul lui Dumnezeu. Dacă îşi spune greşeala sa duhovnicului fără ca mai înainte să ceară iertare de la omul pe care l-a rănit, nu este cu putinţă să i se liniştească sufletul său, pentru că nu se smereşte. Afară numai dacă omul pe care l-a supărat a murit sau nu-l mai poate afla pentru că şi-a schimbat domiciliul şi nu-i are adresa ca să-i ceară iertare, fie şi în scris, dacă are dispoziţie să facă şi aceasta. Şi atunci Dumnezeu îl iartă, pentru că vede dispoziţia sa.
Părinte, dar dacă cerem iertare şi nu ne iartă?
Atunci să facem rugăciune ca Dumnezeu să-i înmoaie inima. Se poate însă ca Dumnezeu să nu ajute să i se înmoaie inima aceluia, pentru că ştie că de ne va ierta, vom cădea în aceeaşi greşeală.
Părinte, atunci când cineva face o greşeală gravă, se poate ca acela să nu o poată mărturisi imediat?
De ce s-o lase? Ca să se oţetească? Cu cât ţii mai mult un lucru stricat, cu atât se strică mai mult. De ce să lase să treacă o lună, două, şi să nu meargă îndată la duhovnic şi s-o mărturisească? Să meargă cât mai repede cu putinţă. Dacă are o rană deschisă, va lăsa să treacă o lună ca să se vindece? Nu trebuie să aştepte ca să meargă doar atunci când duhovnicul va avea mai mult timp, ca să se simtă mai liber. Ci greşeala aceea, tac-tac, să o spună imediat, iar apoi, când duhovnicul va avea mai mult timp, să meargă pentru mai multă vreme, ca să discute.
Nu este trebuinţă de multă vreme ca să-mi fac portretul meu. Atunci când conştiinţa lucrează corect, omul în două cuvinte îşi face portretul stării sale. Dar atunci când există înlăuntru zăpăceală, se poate să spună multe şi să nu-şi facă portretul. Iată, văd că unii îmi scriu caiete întregi, 20-30 pagini mari cu litere mici şi câteva pagini post scriptum… Toate acestea pe care le scriu ei, le-ar fi putut aşterne pe o singură pagină.

             Circumstanţele atenuante în spovedania noastră se fac agravante pentru conştiinţă

Părinte, atunci când, în timpul mărturisirii unui păcat, cineva nu simte durerea pe care a simţit-o atunci când a făcut păcatul, aceasta înseamnă că nu are pocăinţă adevărată?
Dacă a trecut un timp de atunci de când a făcut acel păcat, rana se cicatrizează şi de aceea nu simte aceeaşi durere. Ceea ce trebuie, este să nu se îndreptăţească pe sine în timpul spovedaniei. Eu când merg să mă spovedesc şi spun, de pildă, „m-am mâniat”, indiferent dacă trebuia să dau şi vreo palmă, nu spun de ce, ca nu cumva duhovnicul să-mi dea circumstanţe atenuante. Cel care se mărturiseşte şi se îndreptăţeşte pe sine nu are odihnă lăuntrică, oricât de inconştient ar fi. Circumstanţele atenuante pe care le foloseşte în mărturisirea sa i se fac agravante pentru conştiinţa sa. în timp ce acela care îşi exagerează greşelile sale, deoarece are o conştiinţă sensibilă, şi primeşte un canon mai mare de la duhovnic, unul ca acesta simte o veselie nespusă. Există oameni care, dacă fură, de pildă, o boabă de strugure, se simt ca şi cum ar fi luat multe coşuri de struguri şi se gândesc mereu la greşeala lor. Nu dorm toată noaptea până ce nu se duc să se spovedească. Şi sunt alţii care, deşi au furat coşuri întregi de struguri, se îndreptăţesc pe sine şi spun că au luat numai un ciorchine. însă aceia care nu numai că nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, ci îşi măresc chiar şi cea mai mică greşeală a lor, se mâhnesc şi suferă mult pentru o mică neorânduială a lor, ştiţi ce mângâiere dumnezeiască simt? Aici poţi vedea dreptatea dumnezeiască, felul cum răsplăteşte Bunul Dumnezeu.
Am observat că toti cei care îşi spun păcatele lor cu smerenie duhovnicului şi se defaimă pe ei înşişi, strălucesc, pentru că primesc Harul lui Dumnezeu. Cu câtă zdrobire mi-a povestit un ofiţer trecut în rezervă tot ceea ce făcuse de la vârsta de opt ani. Cândva a luat o minge de la un copil numai pentru o noapte, căci a doua zi i-a înapoiat-o, şi plângea pentru că 1-a mâhnit pe acela. îndată ce a ieşit din armată, a mers să-i caute pe cei pe care îi supărase atunci când era în serviciu -indiferent dacă făcând aceasta îşi împlinise corect datoria serviciului său – şi le-a cerut iertare. Toate le lua asupra sa. Acum locuieşte într-un sat şi banii săi îi dă milostenie. O slujeşte şi pe mama lui, care are 95 de ani, fiind ţintuită la pat de o paralizie a trupului. Şi fiindcă îi vede trupul atunci când o îngrijeşte, îl supără gândul. „Dacă Ham a fost pedepsit pentru că a văzut goliciunea tatălui său(Fac. 9, 20-27.), atunci eu…”. Şi plângea mereu. Faţa lui îi era schimbată. Cât am învăţat din zdrobirea inimii lui!
Părinte, se poate ca cineva să-şi mărească greşelile lui, ca să arate că face o lucrare fină?
Aceasta este altceva. în cazul acesta se mândreşte din smerenie.


                                                                             Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința Duhovnicească, Editura Evanghelismos

Leave a reply

required