Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de câte ori am auzit la Dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”. La aceste cuvinte ne face atenţi Sfânta Biserică, mai ales astăzi, la această mare sărbătoare a Întâmpinării Domnului.
Despre ce ne vorbeşte, iubiţilor, acest sfânt imn al bătrânului Simeon, această cântare mărturisitoare înainte de moartea lui?
În câteva cuvinte, în ea se cuprinde toată lucrarea lui Hristos. Aici se spune: „…că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor…”. În puterea darului proorocesc dat lui Simeon, el a întrezărit amănunţit mântuirea care a făcut-o pentru noi Mântuitorul nostru, mai ales pătimirea de pe Cruce şi moartea.
D
ar nu numai în puterea darului proorocesc Sfântul Simeon a întrezărit această mântuire, ci şi datorită faptului că el a fost unul din cei şaptezeci de traducători ai Bibliei, cu trei sute de ani înaintea Întâmpinării Domnului. El traducea cartea proorocului Isaia, care atât de exact a prezis şi a ilustrat patimile şi moartea lui Hristos, ca şi cum ar fi văzut totul cu ochii lui şi s-ar fi aflat lângă Cruce, când Domnul era răstignit. Nu în zadar, Proorocul Isaia este numit Apostolul lui Hristos al Vechiului Testament.
Mai departe, în sfântul imn al bătrânului Simeon se spune: „…lumină spre descoperirea neamurilor…”. Din aceste cuvinte se vede că dreptului Simeon i-a fost descoperită urmarea lucrării răscumpărătoare a lui Hristos – răspândirea credinţei în Hristos, ca Dumnezeu întrupat pe pământ, printre toate popoarele păgâne.
Este interesant că atunci când dreptul Simeon vorbeşte despre mântuire şi luminarea lumii întregi cu lumina credinţei, îi are în vedere pe toţi oamenii. Iar la sfârşitul cântării sale el vorbeşte doar despre slava poporului lui Dumnezeu, noul Israel.

După moartea mântuitoare a lui Hristos, poporul ales al lui Dumnezeu, adică noul Israel, este Biserica Noului Testament, adică drepţii Noului Testament. Şi aceasta este de înţeles.
Domnul a săvârşit lucrarea mântuitoarea a răscumpărării pentru toată omenirea; la fel şi lumina credinţei ortodoxe s-a răspândit încă prin propovăduirea Apostolilor în toate colţurile lumii. Dar nici pe departe, nu toţi oamenii s-au folosit de lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi n-au primit credinţa advărată în El; de aceea puţini oameni, chiar şi din rândurile ortodocşilor, dobândesc slava despre care vorbeşte Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu.
Totuşi, ce trebuie să înţelegem prin această slavă? Sfântul Simeon a înţeles slava care se manifestă în viaţa oamenilor sfinţi, prin lucrarea Harului, din momentul pogorârii peste Apostoli a Sfântului Duh. Aceasta este mai înainte de toate sfinţenia drepţilor Noului Testament care este nedespărţită, după cuvintele lui Hristos, de bucuria Dumnezeiască (Ioan 15, 10-11).
Această slavă sunt semnele şi minunile nespuse, pe care le săvârşeau plăcuţii lui Dumnezeu, în puterea sfinţeniei lor, prin Harul Sfântului Duh. Această slavă este cunoaşterea Dumnezeiască a sfinţilor, care se manifesta prin descoperirile nespuse ale Tainelor Dumnezeieşti şi vederea Domnului Iisus Hristos în slava Lui Dumnezeiască, a Preacuratei Lui Maici, sfinţilor îngeri şi altor locuitori cereşti.
Prin această slavă trebuie să înţelegem ceea ce prooroceşte a spus Dumnezeiescul psalmist: „Sfinţilor celor de pe pământul Lui, minunate au făcut Domnul toate voile Sale într-înşii”

(Psalmi 15, 3).
De slava, pe care a întrezărit-o Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu, se minunează îngerii şi pentru care ÎI proslăvesc neîncetat. De ea se minunează oamenii, căci la sfinţi se referă cuvintele Mântuitorului nostru: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Această slavă a drepţilor Noului Testament o simt şi animalele sălbatice. În viaţa sfântului Simeon Stâlpnicul se spune că odată la stâlpul lui s-a târât un şarpe mare de 16 stânjeni lungime. El a început să-i arate ochiul său în care spânzura un ghimpe mare, fără cuvinte rugându-l pe marele stâlpnic să-l vindece. Sfântul Simeon i-a însemnat ochiul cu semnul sfintei cruci şi ghimpele a căzut.

Ca mulţumită pentru vindecare şarpele, a stat întins înaintea stâlpului, în toată lungimea, o săptămână întreagă. Pelerinii care veneau la stâlpnic pentru povăţuire şi vindecare, se umpleau de cutremur şi frică văzând un asemenea monstru. De aceea sfântul stâlpnic a spus şarpelui: „Tu îi înfricoşezi mult pe oamenii lui Dumnezeu care vin la mine. Pleacă de la stâlpul meu”. Iar şarpele, ca o făptură înţelegătoare, s-a supus glasului minunatului plăcut al lui Dumnezeu şi imediat a plecat de lângă stâlp.
Voi ştiţi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cum slujea leul Sfântului Gherasim de la Iordan şi cum se supunea Sfântului Serafim de Sarov ursul. Iar egumenei mănăstirii Staroladojskaia din regiunea Novgorod i se supuneau lupii. Când iarna, după ce se ruga  în  paraclisul din adâncul pădurii întunecate, se întorcea cu schiorii în mănăstire, lupii o escortau pe de o parte şi alta ca nişte străji credincioase, îi înţelegeau cuvintele ei şi cea mai mică mişcare a mâinii. Aşa ocrotind-o pe marea nevoitoare, lupii o însoţeau până la porţile mănăstirii.
Iată ce slavă a drepţilor Noului Testament a prevăzut dreptul Simeon. Prin ea trebuie să înţelegem şi sfârşitul minunat al sfinţilor. Nu numai singur Sfântul Serafim de Sarov a avut un sfârşit slăvit, când îngerii i-au urcat sufletul la scaunul Dumnezeiesc într-o lumină harică şi orbitoare. Asemenea sfârşit slăvit a dăruit Domnul şi Sfinţilor Antonie cel Mare, Sfântului Cuvios Amun, Teodor Studitul şi lui Iosif, Făcătorul de cântări şi altor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu.
Prooroceşte a văzut Sfântul Simeon şi slava drepţilor care, după cuvântul lui Hristos, „…vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). În sfârşit, Sfântul Simeon şi-a văzut şi propria slavă viitoare în cereasca Împărăţie a lui Hristos.

Cât de mare este ea, Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni i-a descoperit Sfântului Petru Atonitul printr-o vedenie. Sfântul Nicolae i-a spus Preacuviosului Petru că Simeon Primitorul de Dumnezeu are îndrăzneală atât de mare înaintea Scaunului Dumnezeiesc, pe care el, Sfântul Nicolae, nu o are şi de aceea, trebuie să se roage cu sârguinţă dreptului Simeon.
Ce vrea de la noi, iubiţilor întru Hristos fiii mei, Sfânta Biserică, atunci când ne aminteşte de cuvintele sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu? Ea vrea ca noi neîncetat să ne amintim că Domnul a lucrat mântuirea prin vărsarea Sângelui Său pentru toţi oamenii şi prin urmare şi pentru fiecare dintre noi, iar noi va trebui să dăm seamă în faţa Lui, în faţa Sângelui Său, dacă prin păcatele nostre îl vom necinsti.
Apoi Sfânta Biserică mai vrea ca noi neîncetat să ne amintim de roadele patimilor răscumpărătoare de pe Cruce ale Mântuitorului: răspândirea credinţei în Hristos printre toţi oamenii de pe pământ şi pentru ca întotdeauna să ne călăuzim de lumina acestei credinţe, temelia şi mijlocul pentru lucrarea propriei noastre mântuiri.
Această dorinţă a Bisericii se va înfăptui în viaţa noastră, dacă ne vom sârgui să avem adevărata credinţă ortodoxă. Dacă vom avea o credinţă eretică, vom aduce asupra noastră marea mânie a lui Dumnezeu şi aici şi în viata de după moarte, iar în locul Împărăţiei Cereşti, veşnica noastră soartă vor fi muncile iadului.
În sfârşit, Sfânta Biserică atenţionându-ne asupra cuvintelor cântării bătrânului Simeon de Dumnezeu insuflată, vrea ca noi să ne sârguim neîncetat către această slavă harică pregătită nouă de Dumnezeu, prin împlinirea neabătută a poruncilor Dumnezeieşti. Atunci această slavă, într-o oarecare măsură, se va închipui în noi în viaţa noastră pământească, iar în cea cerească, Împărăţie a lui Hristos, se va descoperi deplin.
Atunci asupra noastră se vor împlini cuvintele rugăciunii Arhiereşti a lui Hristos, Care se ruga astfel Dumnezeiescului Său Tată pentru ucenici, pentru toţi ceilalţi credincioşi adevăraţi: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii”
(Ioan 17, 24). Amin.

                                                                                                                                                 Sfântul Serafim Sobolev

Leave a reply

required