Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Trebuie să-i mulțumim lui Hristos și Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăși împreună. Situația mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omenește, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am rugat și la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam și eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanță în ceea ce privește scopul nostru.
Pentru că atunci când cultivăm între noi unitatea, dragostea și înțelegerea, acestea reprezintă un ajutor foarte mare pentru progresul nostru duhovnicesc. Pentru că schimbarea care a avut loc după cădere și care a adus cu ea toate transformările ce au survenit mai apoi, provoacă în mod continuu ,,întreruperi” și ,,scurtcircuite” în trupul nostru și e nevoie de multă atenție în această privință.
Problema noastră este, cinstiți frați și părinți, așa cum am spus și altă dată, că, pentru a reuși ceea ce ne-am propus, trebuie să fim cu băgare de seamă la noi înșine, la puterea pe care o avem în noi și dacă, într-adevăr, putem ajunge acolo unde ne-am propus. Deci, acest lucru este absolut necesar pentru fiecare dintre noi. Așa cum v-am spus de atâtea ori, trebuie să știm noi înșine cine suntem. Dar acest lucru nu este tocmai ușor. Trebuie să înțelegem că suntem creați prin însăși mâna Dumnezeieștii Treimi, după chipul și după asemănarea Aceleia, și că am primit dumnezeiești însușiri, pe care nici o altă făptură creată nu le-a primit, nici măcar îngerii. Atunci când avem în fața ochilor acest lucru și ni-l aducem aminte mereu, atunci nu ne vom împotrivi lui Dumnezeu și nu ne vom lăsa înșelați din prostia noastră și a lucrurilor absurde, iraționale și ilogice. Acesta este un lucru. Dar, trebuie să ne gândim și la celălalt aspect care este de-a dreptul emoționant: chenoza lui Dumnezeu Cuvântul. S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu ca să-l aducă aproape de Dumnezeu pe om, pe omul apostat, ,,dezertor” și creatorul stricăciunii și al nenorocirii ce există de atunci în lume. Dumnezeu s-a smerit prin chenoză, nu a venit doar în ,,vizită” pe pământ. Dumnezeu a venit în împrejurări deosebite pentru a reface în mod practic legătura cu Dumnezeu . Nu ne-a arătat în mod teoretic această legătură. El vine în mod practic să ne spună: ,,Cine suntem? De ce există stricăciune, durere și întristare?”. Toate acestea nu intră în logica omenească. De aceea, și strămoșii noștri, filosofii, deși au înțeles anumite lucruri cu privire la om și la lume, chiar și aceia se întrebau cu tristețe și durere în suflet: ,,Oare ce am înțeles din toate acestea? De vreme ce în sufletul nostru există simțul fricii, al durerii, al primejdiei și al morții? La ce ne ajută toată gândirea și toată filosofia noastră?”

Așadar, Însuși Fiul lui Dumnezeu vine în mod real pe pământ, ca să ne arate două lucruri. Primul dintre acestea este plămădirea din nou și restaurarea omului vechi, răzvrătit, stricăcios, neascultător. Cel de-al doilea lucru este modul practic în care Hristos ne-a arătat acest drum al întoarcerii către Dumnezeu, nu cu porunci și ordine, astfel încât să închidă gura tuturor iar oamenii să stea precum inculpații dintr-un tribunal în fața lui Dumnezeu. El, Cel neîncăput, ,,prin Care toate s-au făcut”, a venit pe pământ în mod văzut. A venit să îndure și să sufere cu umilință pentru a ne tămădui pe noi pentru că de acolo a avut loc căderea. Adică atunci când noi am refuzat să fim dependenți și ascultători lui Dumnezeu. Deci, pentru egoismul și pentru iubirea de sine a omului, este ,,nevoit” să se smerească Însuși Dumnezeu, Creatorul tuturor celor ce există, să se facă smerit cu inima și ascultător până la moarte, astfel încât drumul întoarcerii noastre către El să fie posibil, și, dacă mai există încă înlăuntrul nostru ipostas omenesc, să-L vedem acum în fața noastră pe Acesta care acum ne învață în mod practic ascultarea și supunerea.
Cui și cum ar fi putut Hristos să facă ascultare, de vreme ce El pe toate le conduce? El vine să se facă smerit cu inima, nu de formă. V-ați gândit la așa ceva?. Cel care pe toate le conduce până la sfârșitul veacurilor se face smerit cu inima pentru a ne arăta că doar în acest fel vom vindeca noi rănile căderii, ale neascultării și ale nenorocirii ce s-au abătut asupra noastră. El se face ascultător dar nu ca orice muritor, ci se face ,,ascultător până la moarte suferind moarte pe Cruce”. Devine smerit cu inima astfel încât hulit, bârfit, insultat, și celelalte pe care le-a îndurat – și omorât fiind – ne-a arătat un alt lucru de bază al existenței noastre, și anume dragostea.
Vedeți, de vreme ce am fost creați chiar de mâna Lui Dumnezeu din marea sa dragoste, atunci, temeiul existenței noastre este dragostea. Dragostea nu este o invenție, nu este un curent filosofic, nu este un mod de manifestare în artă, ea este un element ontologic al existenței noastre. Deci, Domnul nostru, ca să ne arate ce este această dragoste, a îndurat toate umilințele pentru noi, arătându-ne în ce fel ne putem vindeca. El ne iubește cu aceeași dragoste în continuare, deși noi nimic nu am păstrat din învățătura lui. Iar El nu se supără, nu se mânie, nu ne respinge. Așteaptă, are răbdare și ne primește pe toți cu dragoste. Ne spune nouă răzvrătiților, dezertorilor, trădătorilor cu dragoste părintească: ,,Bine, de vreme ce nu reușiți să trăiți așa cum trebuie, cereți-vă iertare, și eu voi primi părerea voastră de rău și vă voi ierta”.
Toate acestea trebuie să vă intre la inimă, părinți și frați, pentru că acesta este temeiul existenței noastre. Monahul, dacă va lua seama la acestea, este greu să fie deturnat de la linia sa pe care trebuie s-o urmeze.

                                                                                                                     Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009)
pemptousia.ro

Leave a reply

required