Prin rugăciunea rațională neîncetată, pentru început, și prin strădania de întoarcere a minții-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învățăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii și nu se pierde niciodată. Prin săvârșirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, așa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ținerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă. Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii și de acolo se revarsă Harul și copleșește întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârșește prin eforturi omenești, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omenești, pentru că întoarcerea minții-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică.
Această descoperire a inimii și, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândește o simțire curată a existenței dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul ”trăire”. Însă Părinții Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realitățile. Vorbesc despre existența dumnezeiescului Har în noi ”în simțire și înștiințare”. Sufletul dobândește înștiințare, iar trupul simțire a existenței lui Dumnezeu.
Mai întâi apare în om ceea ce Părinții numesc ”fericita întristare”, adică omul simte bucurie pentru faptul unirii minții-nous cu inima, care ani la rând fuseseră despărțite. Bucuria este asemenea celei pe care o simt doi frați ce ani de zile au fost despărțiți și la un moment dat se întâlnesc. De asemenea, bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu. În starea aceasta omul se află în neîncetată uimire și în continuu se întreabă cu întrebarea Maicii Domnului la cercetarea îngerului și la înștiințarea că va naște pe Hristos: ”Cum va fi mie aceasta?” (Lc. 1:34), cum deosebirea că nu spune ”cum va fi?”, ci ”cum este mie aceasta?”. Nu se socotește pe sine vrednic de acest mare dar. Inima sa cu adevărat este zdrobită de dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, simte întristare și pocăință în fața descoperirii patimilor. Pentru că dumnezeiescul Har există îmbelșugat în inimă, de aceea în Lumina Harului își vede patimile, toate mișcările pline de răutate și împotriva firii, ale sufletului. Astfel, din îngemănarea aceasta a bucuriei și întristării se naște o teribilă sensibilitate. Se întâmplă astfel de multe ori ca îndată ce începe să spună rugăciunea ochii să devină izvoare de lacrimi. Și doar prin amintirea de rugăciune și de Numele lui Hristos, omul să plângă plin de dragoste. Și aceasta se întâmplă de multe ori. Inima se sensibilizează în chip deosebit.
Încă de la începutul rugăciunii minții (noetice) se descoperă inima duhovnicească și anume omul înțelege bine existența și prezența ei. Acest lucru devine vădit din tresăltările, dar și din bătăile ei. Știu că este foarte greu să vorbesc despre aceste lucruri, pentru că nu deținem experiențe duhovnicești ale acestei vieți de rugăciune și pentru că așa-numitele experiențe religioase ale noastre nu sunt decât manifestări psihologice. Cu toate acestea, voi vorbi despre aceste lucruri, pentru că am încredințarea că aceia care au gustat puțin din această viață vor înțelege despre ce e vorba și vor simți adevărul acestui fapt. Iar cei care se luptă să ajungă la această stare, le vor înțelege mai târziu.
Totuși este o realitate faptul că în timpul acestei rugăciuni se aud alte bătăi în adâncul inimii trupești, mai rapide decât bătăile firești ale inimii, se aud în același timp cu acestea, iar rugăciunea minții (noetică) se armonizează cu aceste bătăi duhovnicești ale inimii. Asta înseamnă că rugăciunea inimii se lucrează de la sine. În această stare omul cunoaște limpede și deosebește aceste două feluri de bătăi ale inimii, care au proveniență diferită. Omul are experiența faptului că inima duhovnicească este atât de departe de inima trupească, pe cât de departe este cerul de pământ.
Dincolo de aceste lovituri, inima, atât cea duhovnicească, cât și cea trupească, tresaltă. Este ceea ce Sfinții Părinți numesc tresăltarea inimii. Acest lucru însă, într-un mod straniu, nu are urmări asupra organului trupesc al inimii. Omul nu se îmbolnăvește de inimă, pentru că această tresăltare nu este de proveniență trupească. Trebuie să atrag atenția că, dacă omul pățește ceva, asta se datorează felului în care se roagă, adică, dacă o face cu stres și strădanie omenească, dacă o face într-o stare de mândrie și de egoism sau insistând în mod exagerat asupra metodei psihotehnice. Când însă Harul lui Dumnezeu intră în inimă, atunci tresăltarea este sfântă, binecuvântată, mântuitoare și sănătoasă. Astfel, deși toată această viață duhovnicească se transmite în întregul trup al omului, totuși nu îl vatămă, nu îl îmbolnăvește. Desigur, vorbind despre inima duhovnicească, așa cum spune părintele Theoclit Dionisiatul, trebuie să o înțelegem ca fiind alcătuită din trei puteri ale sufletului, adică din partea rațională, poftitoare și mânioasă. Și, desigur, această inimă duhovnicească se leagă în orice caz de dragostea de Dumnezeu care se exprimă prin toate cele trei puteri ale sufletului. Venirea dumnezeiescului Har în inimă are drept urmare și existența unei călduri. Și căldura aceasta, desigur, este de altă proveniență. În primul rând este o căldură duhovnicească, care se transmite ulterior și trupului.
De asemenea, o urmare a acestei stări este renașterea omului. Când în Biserica Ortodoxă vorbim despre renaștere duhovnicească, nu o înțelegem în mod abstract și afectiv, ci în mod real și duhovnicesc. Astfel, renașterea aceasta este mai întâi o renaștere duhovnicească și în continuare este și renaștere trupească.
În primul rând este renaștere duhovnicească. Omul devine atunci persoană. Și termenul persoană este sinonim cu termenul om adevărat. Din monadă individuală, biologică, omul devine persoană. Ca persoană se eliberează de sub orice tiranie exterioară. Omul îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele. Nu își epuizează întreaga activitate în opțiuni individuale. Deși se confruntă cu multe ispite, cu prigoană din partea oamenilor, disprețuire din partea persoanelor iubite, cu greutăți economice etc., nu resimte prezența ispitelor. S-a eliberat de orice înrâurire din afară.
În al doilea rând este și renaștere trupească. Și acest lucru este firesc, de vreme ce sufletul este strâns legat de trup și nu poate fi independent de acesta atât timp cât trăiește în această viață. Sfântul Grigorie Palama spune că dumnezeiescul Har prin suflet se transferă și trupului, prin urmare și trupul se reformează după sufletul renăscut. Atunci simțim și transfigurarea sufletului. Astfel, chipul lui Moise strălucea, iar chipul Întâiului-Mucenic Ștefan era precum chipul unui înger. Mai trebuie să adaug că această transfigurare a trupului este pe de o parte eliberare din cugetul trupesc, iar pe de alta ajungi să îți simți trupul ca trupul unui copilaș. Pe durata rugăciunii până și trupul se subțiază. Devine mai ușor și mai moale, precum trupul unui nou-născut.
Renașterea aceasta are strânsă legătură cu dragostea și cu erosul adevărat față de Dumnezeu și de oameni. Desigur, atunci când vorbim despre eros nu ne referim la idolul adevăratului eros, ci la dragoste, care este urmare și rod al curăției inimii. Atunci omul Îl iubește pe Dumnezeu, căci pentru el Dumnezeu nu este o valoare sau o persoană a trecutului, ci este Dumnezeul cel viu. Are o relație personală cu El și această relație personală îi conferă omului cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre alcătuirea tripartită a sufletului, spune că în privința elanului omului către Dumnezeu există următoarea împărțire: minte-nous, eros, cunoaștere. Adică mintea-nous curată, atunci când lucrează după fire și mai presus de fire, dobândește erosul către Dumnezeu, iar acesta implică cunoașterea personală și reală a lui Dumnezeu.
Odată cu Dumnezeu îi iubește și pe oameni. Această dragoste nu este de tip umanist și altruist, ci este dragostea născută prin și de către Harul lui Dumnezeu. De vreme ce omul Îl iubește pe Dumnezeu, îndată iubește și ceea ce Dumnezeu iubește. De altfel, omul ca persoană nu cunoaște singurătatea. Persoana, care este rod al renașterii, trăiește perihoreza, întrepătrunderea reciprocă a ipostasurilor. Omul trăiește ipostatic, simte comuniunea cu ceilalți oameni și trăiește drama lor, intră în ipostasul celorlalți. Atunci se intensifică rugăciunea pentru întreaga lume și se poate spune că omul trăiește într-o anumită măsură agonia și rugăciunea lui Hristos în Ghetsimaní. Inima este foarte sensibilă și prin această sensibilitate duhovnicească surprinde problemele celorlalți, îndată ce îi vede și se roagă pentru ei. Și chiar surprinde și gândurile pe care le au aceștia în momentul respectiv. Și astfel, omul dobândește harisma străvederii, devine străvăzător. Dar această harismă nu este lipsită de durere. Ajunge să sufere atât de mult pentru ceilalți și pentru întreaga zidire, încă și pentru animale, încât se unesc toate puterile trupești și sufletești în rugăciunea pentru ceilalți. Atunci cu adevărat se vindecă ceilalți oameni. Iar rugăciunea celui care se roagă simte acest ajutor pe care îl primește celălalt. Și trebuie să adaug că, pe cât se intensifică această rugăciune pentru ceilalți și se săvârșește la o măsură înaltă, pe atât și omul dobândește putința de a simți cercetarea lui Dumnezeu ca Lumină. Este foarte semnificativ că celor care s-au învrednicit de această harismă de a se ruga pentru ceilalți li s-a oferit privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu. Căci, într-adevăr, Ghetsimaní se leagă foarte strâns de Cruce, de Patimă și de Înviere.
Și numai din acestea se vădește caracterul obștesc al rugăciunii. În genere, credem că lucrarea obștească este o ajutorare exterioară a oamenilor. Fără să absolutizăm lucrurile, spunem că, atunci când este găsită mintea-nous a omului, când mintea-nous intră în inimă și când se intensifică rugăciunea pentru sine și pentru întreaga lume, atunci omul devine prin excelență o ființă socială, obștească. De altfel, el însuși se tămăduiește și în continuare, tămăduit fiind, îi poate tămădui și pe alții. Atunci iese din cumplita tiranie a iubirii de sine și dobândește adevărata dragoste de Dumnezeu și de om.
În inima în care rugăciunea lucrează de la sine neîncetat se revarsă în șuvoaie înțelesurile duhovnicești, iar aceste înțelesuri sunt eliberate de închipuire, nu au nici o legătură cu imaginația. Omul devine șuvoi și izvor al teologiei. Dobândește minte-nous teologică. Pentru că teologia nu înseamnă să tâlcuim cu rațiunea învățătura Sfintei Scripturi și a Părinților, ci să existe minte curată care să perceapă cele ce pentru alții sunt de neconceput și de neînțeles. Omul devine teolog și organism viu. Și astfel poate analiza un pasaj din Sfinții Părinți și poate deveni purtător al Tradiției, poate dezvolta Tradiția și ”îmbogăți” istoria Bisericii. Spun asta pentru că unii susțin că Sfântul Grigorie Palama a elaborat teologia isihastă. Desigur, a făcut asta, însă nu prin demersul său rațional, ci având minte-nous teologică a pus în cuvinte însăși experiența duhovnicească pe care însuși o avea și pe care o au Sfinții. Așa cum un medic înțelege bine, dintr-o modificare exterioară a trupului, stările interioare ale organismului, la fel și Sfântul Grigorie Palama înțelegea dintr-un cuvânt al unui Sfânt însăși experiența sfântă a acestuia, tocmai pentru că el însuși avea aceeași experiență. Acest lucru este valabil pentru orice om care are mintea-nous luminată. Un asemenea om, dacă este nevoie, va fi în stare să combată o nouă erezie care ar provoca probleme mădularelor Bisericii. De aceea, Sfântul Simeon cel Evlavios spunea: ”Dobândește-L pe Dumnezeu și nu vei avea nevoie de cărți”.
Mai mult încă, studiind Sfânta Scriptură, cel care are rugăciunea minții vede înțelesurile care pentru alți oameni sunt ascunse. De aceea, singura metodă științifică de tâlcuire a Sfintei Scripturi este metoda care se bazează pe tâlcuirea Sfinților. Citirea Sfintei Scripturi îl mișcă foarte adânc pe rugător. Citirea unui pasaj poate să îi stârnească lacrimile pentru o vreme îndelungată. În Har vede rațiunile (lógoi) ființelor, adică lucrarea proniatoare și chivernisitoare a lui Dumnezeu în întreaga zidire. Devine sensibil la toate. Desigur, nu precum omul care le vede emoțional, ci precum Prorocul care trăiește în Harul lui Dumnezeu. Și, firește, această cunoaștere este început al vederii dumnezeiești care ajunge și până la vederea slavei Sfintei Treimi în firea omenească a Cuvântului.
Atunci putem spune că omul trăiește preludiul învierii sale.
Toate acestea arată că adevărata sociabilitate trece în mod necesar prin rugăciunea minții în inimă și nu poate fi înțeleasă independent de aceasta. De asemenea, arată că rugăciunea minții (noetică) este strâns legată de renașterea omului și de înaintarea către mântuire. De aceea, nu este doar o lucrare a monahilor, ci a tuturor oamenilor care doresc să se nevoiască către mântuire.

PS Ierotheos Vlachos, fragment din cuvântarea ținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Sfântul Ioan Damaschin”, Balamand (Liban), 1990, și publicată în volumul Μητροπολίτου Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Καιρός του ποιήσαι, Ἱερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου, 2002, pp. 139-163

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.