În Biserică, în general, şi în monahism, în special, se vorbeşte mult despre ascultare. Cultura seculară socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, şi cei aflaţi pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.
Reflecţiile mele au în vedere ascultarea omului de Dumnezeu. Vorbim mult despre această ascultare, dar sunt puţini cei care se străduiesc să se aşeze în ea şi care adâncesc motivaţiile, semnificaţiile şi finalitatea acestei ascultări pentru ei înşişi. Subiectul este cu atât mai actual, cu cât duhul lumii, care exercită presiuni continue şi puternice asupra noastră, a tuturor, este contrar ascultării omului de Dumnezeu şi îndeamnă la asumarea unei autonomii ce se plasează la antipodul ascultării.
Ascultarea de Dumnezeu ca rămânere în voia Creatorului
Ascultarea despre care vorbeşte Biserica nu este asimilată ascultării ierarhice impuse de un sistem sau altul şi nici ascultării cerute de convenţii private sau obşteşti seculare, ci este ascultarea omului de Dumnezeu. De fapt, ascultarea de Dumnezeu este singura ascultare legitimă, pentru că se întemeiază pe adevărul creaţiei. Când vorbim despre problemele omului, primul reper în funcţie de care trebuie să le evaluăm, să le analizăm şi să le dăm soluţii este faptul însuşi al creaţiei. Omul a fost creat conform unui proiect care nu-i aparţine lui, ci Creatorului său. Voia lui Dumnezeu este cea care a pus în om o cale de urmat şi o finalitate. Ca orice creator care, făcând un lucru, pune în el, din voie proprie, rostul lucrului respectiv. Primul argument în favoarea ascultării omului de Dumnezeu este, aşadar, acela de a rămâne în voia Creatorului, de a parcurge drumul vieţii conform cu sensurile pe care Dumnezeu le-a pus în făptura Sa.
Desigur, pentru aceasta, omul trebuie să accepte că este creat, că este făptura lui Dumnezeu, aceasta fiind premisa fundamentală pentru a se aşeza apoi în ascultare de voia Făcătorului Său şi a trăi conform cu voia lui Dumnezeu Creatorul. În al doilea rând, omul trebuie să înţeleagă adevărul după care natura sa de fiinţă creată presupune dependenţa continuă faţă de Creator. Această legătură continuă se realizează prin rămânerea în voia lui Dumnezeu, în cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultare.
Căderea prin neascultarea primului Adam şi restaurarea prin ascultarea Noului Adam
Să ne amintim istoria primilor oameni, Adam şi Eva, în care regăsim chipul aşezării iniţiale a omului în ascultare faţă de Dumnezeu, precum şi căderea omului, prin neascultare, din relaţia duhovnicească cu Dumnezeu. Neascultarea presupune emancipare, separare, răzvrătire, autonomizare şi altele asemenea. Acestea echivalează cu ieşirea omului din voia lui Dumnezeu. El a fost făcut să trăiască cu Dumnezeu, să se hrănească din Dumnezeu şi, odată separat de Dumnezeu, moare. Realitatea răzvrătirii şi a rătăcirii oamenilor de Dumnezeu este prezentă în chemările insistente ale proorocilor Vechiului Testament adresate poporului lui Dumnezeu: Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră! Ziceţi: Iată venim la Tine, că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru (Ieremia 3, 22).
Neascultarea lui Adam aduce cu sine căderea din relaţia cu Dumnezeu şi pervertirea firii omeneşti. Toţi oamenii vor moşteni această fire căzută, afectată de separarea de Dumnezeu prin neascultare. Ridicarea oamenilor din starea de neascultare va fi săvârşită de către Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său în lume. Importanţa ascultării ca element esenţial pentru recuperarea şi rămânerea în relaţie cu Dumnezeu este subliniată în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. M-am pogorât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine (Ioan 6, 38). Fiul lui Dumnezeu întrupat rămâne continuu în ascultare faţă de Tatăl, restaurând relaţia de ascultare a omului faţă de Dumnezeu. Ascultarea Lui este desăvârşită. Nu face nimic din proprie iniţiativă, ci în toate împlineşte voia lui Dumnezeu Tatăl. Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Ascultarea Mântuitorului Hristos este totală: S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8).
Mântuitorul Hristos restaurează în felul acesta firea omenească, readucând neamul omenesc la ascultare. De aceea este numit de Sfântul Apostol Pavel Noul Adam. De altfel, Sfântul Pavel descrie această paralelă în cuvinte extrem de limpezi: Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi (Rom. 5, 19).
Ascultarea în Biserică este calea recuperării ascultării faţă de Dumnezeu
În tradiţia Bisericii, exerciţiul ascultării s-a păstrat foarte bine în monahism. Monahul merge la mănăstire pentru a urma calea lui Hristos, adică pentru a se lepăda de voia proprie şi pentru a face ascultare necondiţionată de stareţul său, care îi este şi părintele duhovnicesc. În relaţia dintre monahul ascultător şi părintele duhovnicesc se recapitulează relaţia dintre Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Tatăl. Monahul, ca fiu duhovnicesc, se aşază în postura Fiului lui Dumnezeu, iar părintele duhovnicesc, în postura lui Dumnezeu Tatăl. Exerciţiul de ascultare ce se lucrează în această relaţie are drept finalitate aducerea monahului în ascultare faţă de Dumnezeu, aşezarea desăvârşită în voia lui Dumnezeu. Ascultarea monahului are drept prim obiectiv tăierea voii, adică lepădarea de voia proprie, care este pervertită de păcat. În felul acesta, omul face exerciţiul lepădării de voia sa şi al vieţuirii după voia lui Dumnezeu.
Ascultarea sau supunerea credincioşilor faţă de preot sau faţă de episcop, faţă de duhovnic este ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l ştie şi cei chemaţi să facă ascultare, dar şi cei de care se face ascultare. Aceştia din urmă, fie că este preotul sau duhovnicul, sau stareţul, sau episcopul, sunt chemaţi să se aşeze în postura care trimite la Dumnezeu însuşi, să-şi menţină trează conştiinţa că ascultarea şi supunerea faţă de dânşii sunt ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu. În consecinţă, trebuie să se străduiască, după putinţă, ca expresia voii lor să se apropie de cea dumnezeiască, să nu fie dominată de duh omenesc, lumesc, pătimaş.
Plecarea capetelor, la care preotul cheamă frecvent poporul din biserică în timpul slujbelor, este semn al supunerii faţă de Dumnezeu, al ascultării de el. În rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină imediat ce zice „Capetele voastre Domnului să le plecaţi!“, se face pomenire faptului că credincioşii sunt chemaţi să-şi plece capetele lui Dumnezeu, şi nu oamenilor: Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).
Sfintele Scripturi vorbesc şi despre ascultarea cu care sunt datori copiii faţă de părinţi. Dar dau acestei ascultări tot un temei teologic, adică o raportează la Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate (Ef. 6, 1), căci aceasta este bine-plăcut Domnului (Col. 3, 20). Ascultarea copiilor de părinţi este un reflex al ascultării oamenilor de Dumnezeu, ca fii ai Lui. Acelaşi fundament teologic dau Sfintele Scripturi şi ascultării slujitorilor faţă de stăpâni: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos (Ef. 6, 5). În toate trebuie să se regăsească reflexul ascultării de Dumnezeu.
Pentru a accepta mai uşor să intrăm în ascultarea de Dumnezeu, trebuie să ne luptăm să nu-L asemănăm pe Dumnezeu cu oamenii, nici voia Lui cu cea a oamenilor şi nici poruncile Lui cu poruncile oamenilor. Din păcate, experienţa negativă a ascultării de oameni, de stăpânitorii acestui veac, care exploatează faptul ascultării, impunându-şi voia lor în folos propriu, a creat mentalitatea şi reflexul conform cărora ascultarea înseamnă pierderea libertăţii. Or, ascultarea de Dumnezeu înseamnă tocmai dobândirea libertăţii. Pierderea libertăţii este rămânerea în voia oamenilor sau în voia proprie.

                                                                                                                                    Prof. Univ. Constantin Coman

Leave a reply

required