Binecuvântata „deznădăjduire” pe care mi-a dat-o Domnul izvora în mine o rugăciune ce nu-mi dădea vreme a mă opri îndelung asupra niciunui lucru; acea minunată deznădăjduire mă arunca într-un hău de nedescris, unde se afundau toate necazurile. Fie slava lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, în vecii vecilor!
Când noi trăim ceva deosebit de greu, în însăşi acea vreme, fireşte, doar suferim. După trecerea unor răstimpuri de vreme amintirea acelor experienţe devine plăcută, deoarece am ieşit din ele îmbogăţiţi duhovniceşte. În pustie am cunoscut o sărăcie pe care în Europa de-abia de şi-o poate închipui cineva. Însă întorcându-mă la Paris, iar apoi ajungând în Anglia mă simţeam îndreptăţit (duhovniceşte) a da cuvânt de mângâiere săracilor, celor zdrobiţi şi respinşi, celor bolnavi şi prigoniţi, deşi starea mea materială se schimbase radical. Rare cazurile când mă aflu în faţa vreunuia care să fi suferit într-o mai mare măsură decât mi s-a dat mie a răbda în viaţă. În asemenea cazuri eu nu mai îndrăznesc să mângâi, ci doar mă rog pentru ei lui Dumnezeu, dar şi pentru mine, a ni se trimite puterea de a răbda fără cârteală ceea ce cade asupră-ne prin Pronia Sa pentru noi.
Mai mult: acum, la apusul zilelor mele, mă hotărăsc să scriu până şi despre darurile lui Dumnezeu revărsate asupra mea. Gândesc aşa: Dacă pe mine m-a miluit Domnul, înseamnă că El pe tot omul va milui, şi mai mult decât pe mine – desigur, dacă acel om se va întoarce către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă pentru greşalele săvârşite. Nu este om să fie curat de păcat: prin urmare toţi avem nevoie de pocăinţă. Mă tem a tăcea milosârdiile Mântuitorului nostru; am nădejdea că şi prin cuvântul meu cineva se va deştepta în duh şi cu bărbăţie îşi va lua pe umeri povara lui Hristos. Despre multe sunt nevoit să tac, spre a nu plini acum cu ghicituri şi închipuiri ceea ce mi s-a şters din amintiri. Nu fără un simţământ de ruşine îndrăznesc a-mi săvârşi actul mărturisirii înaintea feţei multora. Mă cuprinde frica, dar mă îmbărbătează cuvintele date de sus prorocului Ieremia: „Să nu te temi… căci eu cu tine sunt ca să te scot… Da-vor război asupra ta…, ci eu cu tine sunt ca să te scot” (Ier. 1: 17 şi 19).
Este oare nevoie să repet că nici o clipă nu am uitat cât de mare este distanţa între mine şi Dumnezeu? Dar distanţa nu exclude totuşi o oarecare analogie, fără de care nu s-ar putea ajunge nicicum la cunoaşterea lui Hristos.
A urma Lui ne aruncă neîncetat, când în suferinţe din cele afară de mari, când în tărâmul de lumină purtător al biruinţei dragostei lui Dumnezeu, ce de nimic şi de nimeni nu este zdruncinată. Iar acestea deloc nu sunt depresii isterice care alternează cu părute entuziasme, tot isterice. Nu. La început această stare se poate asemăna cu ele într-o oarecare măsură, dar, la drept vorbind, este cu totul altceva. Însă după multe reveniri ale aceloraşi trăiri ale pogorârii până la iad şi înălţării până la ceruri ea devine cuprinsul duhului nostru, împreună-petrecând în sânurile fiinţei noastre.
Astfel este Hristos: El cuprinde toate adâncurile, şi nu este altul asemenea Lui. La fel se petrece şi cu cei cari au iubit pe Hristos.

                                                                       Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014

Leave a reply

required