La Katunakia Stareţul a avut şi experienţe dumnezeieşti: „Într-o noapte, povestea el, în vreme ce rosteam Rugăciunea, am simţit înlăuntrul meu o mare bucurie. Am continuat să rostesc Rugăciunea şi deodată chilia mea s-a umplut de lumină. Era albă, cu o mică nuanţă spre albastru. Inima mea bătea dulce.  M-am rugat până când a răsărit soarele. Acea lumină care a rămas în chilia mea până dimineaţa era foarte puternică, mai puternică chiar şi decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, lipsită de strălucire, aşa cum este lumina lunii atunci când este lună plină. Am văzut mult timp acea lumină. După aceea, când ea a dispărut şi harul s-a micşorat, atunci nu am mai simţit nici o mângâiere sau bucurie. Şi deoarece căzusem dintr-o stare mai înaltă în una mai joasă, mă vedeam pe mine ca pe un animal. Mergeam să mănânc, să beau apă, să fac lucru de mână şi mă simţeam ca un animal. Această întâmplare am uitat-o cu desăvârşire şi mi-am amintit-o alaltăieri [la 23 iunie 1984], când un avocat evlavios care practica rugăciunea minţii mi-a amintit-o, pentru că trăise şi el o experienţă dumnezeiască…”
Lumina pe care a văzut-o Stareţul nu a numit-o necreată, deşi nu exista nici o îndoială că este vorba despre lumina necreată. Mai mult decât atât, el nu a descris-o, ci numai a adăugat: „Ea se poate vedea şi cu ochii închişi şi cu ochii deschişi, şi noaptea în întuneric şi în timpul zilei cu soare.”
Cu astfel de mângâieri duhovniceşti harul dumnezeiesc îl mângâia în pustia lipsită de mângâiere a Katunakiei pe ascetul Paisie, săracul de bună voie şi nevoitorul plin de lepădare de sine”.

                        Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005

Leave a reply

required