Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia

Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior. Aceluia i le-au tăiat pe amândouă”. Şi dacă aş rămâne un buştean, fără mâini şi picioare, tot va trebui să spun: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am umblat atâţia ani, în timp ce alţii s-au născut infirmi”. Eu, din clipa în care am auzit că un familist are hemoragii de unsprezece ani, mi-am spus: “Ce fac eu? Acesta este mirean şi are hemoragii de unsprezece ani, are copii şi trebuie să se scoale dimineaţa ca să meargă la serviciu, iar eu nici şapte ani nu am împlinit de când am hemoragii”. Dacă mă gândesc la celălalt care suferă atât de mult, nu mă mai pot îndreptăţi pe mine. Iar dacă mă voi gândi că eu sufăr iar ceilalţi o duc bine, că mă scol noaptea la fiecare jumătate de ceas, deoarece am probleme cu intestinul gros şi nu pot dormi, în timp ce ceilalţi dorm liniştiţi, mă îndreptăţesc pe mine însumi dacă murmur. Dar tu, soră, de cât timp suferi de herpes?
De opt ani, părinte.
Vezi, Dumnezeu unora le lasă această boală două luni, altora zece, iar altora cincisprezece. Îmi dau seama că durerea este mare, şi din pricina ei unii ajung până la deznădejde. Dar dacă un mirean care are herpesul de o lună, două şi se deznădăjduieşte din pricina marii dureri, află că un om duhovnicesc îl are de un an şi face răbdare şi nu cârteşte, atunci de îndată se mângâie. Şi îşi spune: “Eu sufăr de două luni şi am ajuns la deznădejde. Acela, însă, sărmanul, suferă de un an şi nu se plânge. Eu fac şi neorânduieli, în timp ce acela trăieşte duhovniceşte”. Şi astfel se ajută fără să fie sfătuit.


Suferind durerea ne cercetează Hristos

Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti. “Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă“ , spune psalmistul.
Vezi că şi Maica Domnului şi Sfinţii au suferit, de aceea trebuie ca şi noi să suferim, mai ales că mergem pe acelaşi drum pe care au mers şi ei. Cu deosebirea că noi, atunci când suferim puţin în această viaţă, ne plătim datoriile şi ne mântuim. Dar şi Hristos a petrecut cu durere pe pământ. A coborât din cer, S-a întrupat, a pătimit şi a fost răstignit. Iar creştinul îşi dă seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă durere.
Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: “Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune nici măcar un “Slavă Ţie, Dumnezeule“. Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: “Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate”.
În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. “Nu, niciodată“, i-a răspuns acela. “Ci bogăţiile mele mereu se înmulţesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a cercetat“. Atunci Sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: “Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu“. Şi de îndată ce a ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu l-a părăsit.

În mâhniri dăruieşte Dumnezeu adevărata mângâiere

D
umnezeu vede de aproape suferinţele copiilor Lui şi îi mângâie ca un Părinte bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-şi vadă copilaşul Său chinuindu-se? Toate suferinţele şi lacrimile lui, Dumnezeu le ia în considerare şi după aceea răsplăteşte. Numai Dumnezeu dăruieşte în mâhniri adevărata mângâiere. De aceea, omul care nu crede în adevărata viaţă, care nu crede în Dumnezeu ca să-I ceară mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu are nici un sens. Întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şi chinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea veşnică.
Însă oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercările alături de Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar în acelaşi timp primesc din belşug dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul: “Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi. Prea Sfântă Stăpână”, câteodată mă opresc la “ci primeşte rugăciunea robilor tăi…”. Căci de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun “că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda“? Să spun minciuni? În înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşează corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.
Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate le consideră răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i curățească sufletul. Însă atunci când oamenii înfruntă lumeşte încercările, se chinuiesc. De vreme ce Dumnezeu ne supraveghează pe toţi, trebuie ca fiecare să se predea Lui cu totul. Altfel se va chinui. Cere să-i vină toate aşa precum vrea el, dar lucrurile nu se petrec după dorinţa lui, şi de aceea nu află odihnă.
Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat, fie că este nedreptăţit, trebuie să se bucure şi să le înfrunte pe toate cu smerenie şi răbdare. Şi atunci, unuia ca acestuia Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări, până când sufletul său va ajunge să nu mai poată “încăpea şi suporta” bunătatea lui Dumnezeu. Şi cu cât va înainta duhovniceşte, cu atât va vedea dragostea lui Dumnezeu într-o măsură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.

                                                                   Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.