Cuviosul Onufrie cel Mare a trăit în a doua jumătate a veacului al IV-lea, în pustiul Egiptului.

El a rămas în istoria Bisericii drept pildă a sihaştrilor, întrucât a petrecut aproape întreaga sa viaţă în singurătatea deşertului. În condiţii de asceză aspră, Cuviosul Onufrie a ajuns la o mare înălţime duhovnicească. Este serbat ca sfânt în ziua de 12 iunie a fiecărui an, atât de Bisericile Ortodoxă, Catolică, cât şi în Bisericile Vechi Orientale.

Despre Cuviosul Onufrie cel Mare istoria a păstrat foarte puţine informaţii. Aceasta se datorează nu atât faptului că a trăit la începuturile Bisericii creştine, deci în timpuri mai îndepărtate de noi, cât vieţii pe care el a trăit-o. Alegând să trăiască în singurătatea pustiului, departe de curiozitatea oamenilor, nu a avut martori ai ostenelilor sale. Şi apoi, cât de mult s-ar putea vorbi despre viaţa unui om care ani de zile s-a scurs, potrivit criteriilor lumii de astăzi, în monotonie?

Cuviosul Onufrie a trăit pe la anii 350-400 în Egipt. Tradiţia spune că ar fi fost fiul unui dregător persan. Venirea sa pe lume s-a datorat rugăciunilor stăruitoare înălţate, către Dumnezeu, de părinţii săi. Deşi dregătorul şi-a dorit atât de mult un copil, când acesta s-a născut nu l-a păstrat pentru sine, ci l-a dăruit Celui de la care îl primise: după Botez, a dus pe fiul său la o mănăstire renumită din Egipt, încredinţându-l călugărilor de aici pentru a fi crescut cum se cuvine în viaţa creştinească. Pe calea spre mănăstire, micuţul Onufrie a fost alăptat de o căprioară, care a continuat să-l hrănească până când acesta a împlinit vârsta de trei ani. În mănăstire, Onufrie a crescut în frica de Dumnezeu şi cu dragoste faţă de poruncile Lui.

70 de ani în deşert

Auzind adesea vorbindu-se printre călugări, despre anahoreţi şi dorind să urmeze exemplul proorocului Ilie şi al Sfântului Ioan Botezătorul, care trăiseră în pustietate pentru dragostea lui Dumnezeu, într-o noapte a părăsit mănăstirea şi s-a îndreptat spre pustiu. Pe drum, i s-a arătat îngerul său păzitor care i-a promis că-l va însoţi până la sfârşitul vieţii. L-a călăuzit, prin deşert, până la o peşteră unde locuia un bătrân sihastru, evreu de neam, care se numea Ieremia. Acesta l-a învăţat ce înseamnă viaţa în singurătate. După puţine zile, l-a condus la un loc unde l-a îndemnat să rămână şi să se nevoiască. Aici era o peşteră, aproape de un izvor de apă şi de un palmier. Bătrânul sihastru l-a vizitat, o dată pe an, până când s-a mutat din lumea aceasta. Tânărul Onufrie a rămas, de atunci, fără nici o prezenţă omenească.

A petrecut astfel vreme de 70 de ani, îndurând arşiţa zilei, frigul nopţii, şi luptându-se cu demonii, cu patimile şi cu neputinţele firii. În această luptă nu a fost însă niciodată singur: ajutorul lui Dumnezeu nu a încetat să vină, ori de câte ori era nevoie. Avea să spună el însuşi avvei Pafnutie, în pragul morţii sale: „Lepădând toată grija lumească pentru a ne dărui lui Dumnezeu, nu mai simţim nici foame, nici sete, nici vreo altă slăbiciune. Şi atunci când unul dintre noi doreşte cu nostalgie să revadă oamenii, îngerii îl duc, prin mijlocirea vedeniei, în rai, unde se vede atât de pătruns de lumina dumnezeiască, încât uită de toate greutăţile sale şi se întoarce cu mult mai mare putere la asceza sa“. Deşi postul şi privegherile îi slăbiseră trupul, faţa sa răspândea lumină. Cu timpul, hainele i s-au distrus. Singurul său acoperământ şi ocrotire faţă de asprimile vremii a rămas părul său. Barba şi părul capului, albite de trecerea anilor, îi crescuseră atât de mult, încât atingeau pământul.

Descoperirea avvei Pafnutie

Poate că Sfântul Onufrie ar fi rămas cu totul neştiut, dacă n-ar fi rânduit Dumnezeu ca paşii unui alt mare ascet să se îndrepte către chilia lui. Cuviosul Pafnutie cel Mare, cel care avea să-l descopere, trăia într-o mănăstire egipteană şi îşi făcuse obiceiul de a se afunda în adâncul deşertului pentru a întâlni sihaştri cu viaţă îmbunătăţită, de la care să primească binecuvântare. Plecat într-una din aceste călătorii, după patru zile de mers, i s-au terminat proviziile de hrană. Slăbit şi căzut la pământ, îşi aştepta sfârşitul. Atunci i s-a arătat un înger care l-a întărit. Călăuzit de înger, a mers prin deşert patruzeci de zile fără hrană. La capătul acestor zile, a ajuns la peştera Cuviosului Onufrie. Când l-a văzut pe avva Pafnutie, deşi îl întâlnea pentru prima dată, sihastrul l-a chemat pe nume, semn că Dumnezeu îl învrednicise de darul înainte-vederii. I-a povestit, apoi, viaţa sa petrecută în pustietate.

Aflând că bătrânul Onufrie trăieşte de şaptezeci de ani în singurătate, avva Pafnutie l-a întrebat cum s-a împărtăşit în tot acest timp. Cuviosul a răspuns că, în fiecare duminică, un înger al Domnului aduce fiecărui pustnic Sfintele Taine, cu care aceştia se împărtăşesc.

Venind seara, Sfântul Onufrie şi-a condus oaspetele în chilia sa. După ce au gustat puţină hrană, au petrecut noaptea în rugăciune. În zorii zilei, bătrânul sihastru i-a descoperit Sfântului Pafnutie că Dumnezeu a fost cel care l-a călăuzit, prin îngerul Său, până la peştera lui, pentru a-i îngropa trupul, întrucât venise timpul să plece din această lume. L-a îndemnat apoi pe Pafnutie să povestească monahilor modul de viaţă al sihaştrilor pe care îi întâlnise în pustie, pentru ca aceştia, auzind de ostenelile lor să prindă curaj şi, după putere, să le fie următori. După ce s-a rugat, Cuviosul Onufrie s-a întins pe pământ şi a murit. Faţa lui răspândea lumină, iar chilia s-a umplut de bună mireasmă. În vreme ce avva Pafnutie plângea, neştiind cum să îngroape trupul Cuviosului, s-au apropiat doi lei care au săpat mormântul. Sfântul Pafnutie s-a întors apoi în mănăstirea sa şi a povestit monahilor doritori ai desăvârşirii nu numai cele despre cuviosul Onufrie, ci şi despre alţi părinţi sihaştri pe care îi întâlnise în peregrinările lui prin pustie.

În Biserica Ortodoxă, Cuviosul Onufrie cel Mare este prăznuit pe 12 iunie. În Occident, a devenit cunoscut şi cinstit abia după Cruciade.

Greutăţile vieţii de pustnic

Monahismul a cunoscut, încă de la începuturile sale, două moduri de vieţuire: primul şi cel mai răspândit este cel cu viaţă de obşte, când mai mulţi călugări sau călugăriţe trăiesc într-o mănăstire ca într-o familie, având în comun toate bunurile materiale, ajutându-se reciproc şi participând împreună la slujbele bisericeşti; cel de-al doilea mod de viaţă este cel anahoretic, când monahii aleg să trăiască în sihăstrie, îngrijindu-se ei înşişi de cele necesare traiului, participând alături de ceilalţi fraţi numai la slujbe.

Printre foarte puţinele cuvinte păstrate de la Cuviosul Onufrie cel Mare au rămas şi cele în care sfântul face diferenţa între monahismul de obşte şi cel anahoretic, subliniind greutăţile celui din urmă: „În viaţa de obşte, trăim împreună şi fiecare este pentru celălalt pildă, îndemn şi sprijin la nevoie. Acolo săvârşim împreună cântarea bisericii, iar dacă flămânzim, găsim pâinea făcută, şi dacă însetăm, avem apă din belşug. Decă se întâmplă unuia să se îmbolnăvească, fraţii ceilalţi îl mângâie şi-l îngrijesc; toţi slujim unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei care pătimim în pustie, suntem lipsiţi de toate acestea. Căci cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo mâhnire? La boală, cine să-i poarte de grijă şi să-i slujească? Iar dacă îl vor încerca ispite şi îndoieli, cine să-l povăţuiască? Şi dacă va flămânzi, unde va afla hrană? Dacă va înseta, unde va găsi izvor? Pentru aceea, fără de asemănare este osteneala acestora care trăiesc singuratici, în pustie“.

Pr. Bogdan Dedu

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.