„Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25, 27)
Creştinul este asemenea unui schimbător de bani
Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.
O, cât de mare şi nespusă este dragostea Domnului! El opreşte pe oameni să ia dobândă, iar El Însuşi cere dobândă. Dar pentru ce? Pentru că dobânda omenească este vrednică de osândit şi de defăimat, iar cea dumnezeiască este vrednică de laudă şi de toată aprobarea. Dobânda aceea, înţeleg cea de bani, vătăma atât pe cel ce o dă, cât şi pe cel ce o primeşte. Pe cel ce o ia îl duce în iad, iar pe cel ce o dă îl face mai sărac decât înainte.
Ce poate să fie mai groaznic, decât atunci când cineva trage câştig din lipsa aproapelui său, iar nenorocirea aproapelui său o stoarce în folosul său? Sau când unul, sub masca bunătăţii, întrebuinţează învârtoşarea inimii, şi pe cel ce are trebuinţă de ajutor, căruia se pare că-i întinde mâna, îl împinge desăvârşit în prăpastie?
Ce faci, o, omule? Nu pentru aceasta a venii săracul înaintea uşii tale, ca să-i mai înmulţeşti sărăcia, ci pentru ca tu să-l scapi de dânsa. Iar tu faci întocmai ca otrăvitorii. Aceştia amestecă otrava cu mâncarea cea obişnuită, şi fac aşa ca să nu se observe înşelăciunea lor.
Tot aşa, cei ce acoperă sub masca bunătăţii pierzătoarea lor camătă, ştiu să ascundă paguba şi vătămarea cea mare de către cei care s-au hotărât a bea această pierzătoare otravă.
Pentru aceasta, mai ales de camătă, poate zice cineva cu toată dreptatea ceea ce Solomon a zis despre păcat îndeobşte. Dar ce zice Solomon despre păcat? „ Un timp îndelungat el este dulce pentru gâtlejul tău, dar după aceea îl vei afla mai amar decât fierea şi mai tăios decât o sabie cu două tăişuri” (Pilde 5, 3-4). Această încercare o fac toţi cei ce iau bani cu camătă. La început, când primesc banii, ei simt oarecare uşurare; dar numai pentru un timp scurt. Iar după ce dobânzile cresc şi povara datoriei covârşeşte puterile, ceea ce mai înainte era dulce gâtlejului lor, se arată acum mai amară decât fierea şi mai tăioasă decât sabia cea cu două tăişuri, pentru că ei, adeseori, se văd nevoiţi a înstrăina întreaga moştenire părintească.
Cu toate acestea, să trecem acum, în vorba noastră, de la cele simţite la cele duhovniceşti. „Se cuvenea ţie, zice Domnul, să fi dat argintul Meu schimbătorilor”.
Prin schimbători El vă înţelege pe voi, cei care auziţi aceste cuvinte, însă pentru ce Dumnezeu v-a numit schimbători? Pentru ca să vă înveţe că tot ce auziţi trebuie să cercetaţi cu aceeaşi îngrijire, precum cei care primesc monede şi pe care le ispitesc şi le cercetează, precum schimbătorii de bani aruncă o monedă falsă şi care nu are tiparul cel adevărat, iar pe cele bune şi adevărate le primesc, şi aşa deosebesc pe cele mincinoase de cele adevărate, aşa trebuie să faci şi tu!
Să nu socoteşti adevărate toate câte auzi, mai vârtos să înlături de la tine cele false şi neadevărate, iar pe cele adevărate si care îţi ajută la mântuire să le întipăreşti în duhul tău. La aceasta ai şi cumpănă şi cântar, negreşit nu din fier sau aramă, ci din cele care se cuprind în obiceiurile cele curate şi în credinţa cea adevărată, şi cu acestea trebuie să cercetezi tot cuvântul ce-l auzi.
De aceea se zice: „Fiţi schimbători buni”, nu ca şi cum ar trebui să şedeţi în târg şi să număraţi banii, ci pentru ca voi să cercetaţi cu tot dinadinsul fiecare cuvânt şi fiecare învăţătură. De aceea scrie Apostolul Pavel: „Toate să le încercaţi şi ce este bun să ţineţi” (I Tesaloniceni 5, 21).
Dar Hristos ne-a numit schimbători nu numai pentru că noi trebuie să cercetăm toate vorbele, ci încă şi cu privire la transmiterea celor ce ni s-au încredinţat.
Precum schimbătorii pierd tot câştigul, dacă închid în casă banii pe care i-au primit şi nu-i dau altora, tot aşa se întâmplă şi cu cei ce aud cuvântul cel dumnezeiesc.
Dacă tu, învăţătura ce ai primit-o aici (în biserică) o păstrezi pentru tine şi nu o împărtăşeşti altora, atunci agoniseala ta va rămâne fără folos.
La casele de schimb, în toate zilele şi de-a pururi, vedem oameni intrând şi ieşind. Tot aşa trebuie să fie şi în privinţa învăţăturii. La schimbători, noi vedem cum unii depun la ei banii lor, iar alţii îndată îi împrumută de la ei, şi aşa este toată ziua. De aceea schimbătorii câştigă aşa de mult, deşi banii nu sunt ai lor proprii, iar ei aşa de mare folos câştigă din banii străini, pentru că ştiu a-i întrebuinţa cum se cuvine.
Tot aşa trebuie să faci şi tu. Învăţăturile pe care le primeşti nu sunt proprietatea ta, ci ele sunt ale Sfântului Duh. Dar dacă tu faci dintr-însele o întrebuinţare dreaptă, vei trage din aceasta un folos duhovnicesc foarte mare. De aceea v-a numit Dumnezeu schimbători.
Însă pentru ce Dumnezeu a numit bani cuvintele pe care noi le ascultăm? Banii au chipul împăratului; şi dacă nu au acest chip, nu sunt adevăraţi, ci sunt falşi. Tot aşa trebuie ca fiecare învăţătură, pe care noi se cuvine să o credem, să poarte întru sine chipul lui Iisus Hristos.
Şi mai departe: întrebuinţarea banilor alcătuieşte tot traiul nostru; banii sunt temelia tuturor tocmelilor noastre, şi de trebuie să cumpărăm sau să vindem ceva, totdeauna banul joacă un rol.
Tot aşa se întâmplă cu cuvântul şi cu învăţătura.
Aceşti bani duhovniceşti sunt stratul şi rădăcina tuturor tratatelor duhovniceşti. Dacă noi, de exemplu, voim să cumpărăm ceva de la Dumnezeu, trebuie mai întâi să plătim cu cuvântul rugăciunii, spre a dobândi ceea ce dorim.
Când vedem un frate uşor la minte şi leneş, care merge spre pieire, noi putem iarăşi să câştigăm mântuirea sufletului său şi să cumpărăm izbăvirea lui, când aplicăm la aceasta cuvântul învăţăturii şi plătim cu el.
De aceea, toate cele bune pe care le auzim, trebuie să le păzim cu toată sârguinţa şi să le păstrăm, pentru ca iarăşi să le putem împărtăşi altora, încă şi despre dobânda acestor bani trebuie să dăm socoteală.
Aşadar, să fim cu luare aminte când primim o monedă adevărată a învăţăturii, ca iarăşi să putem depune banii noştri la alţii. Căci fiecare, numai dacă voieşte, poate să fie învăţătorul altuia.
Tu nu poţi să schimbi în bine o cetate întreagă. Fie! Dar tu poţi sfătui la bine pe nevasta ta.
Tu nu poţi să vorbeşti către toată adunarea, ca un preot. Fie! Dar tu poţi să aduci pe fiul tău la o cale mai bună.
Tu nu poţi învăţa tot poporul. Fie! Dar tu poţi face mai bune slugile tale.
Pentru puterile tale, aceştia nu sunt prea mulţi şcolari, şi o astfel de învăţătură nu întrece măsura cunoştinţelor tale; ba tocmai tu poţi aduce pe aceşti oameni la rânduială mult mai uşor decât preotul şi decât propovăduitorul. Acesta vine la voi numai o dată sau de două ori pe săptămână, iar tu ai pe aceşti şcolari în toate zilele cu tine; poţi da învăţături bune femeii tale, copiilor tăi, slugilor tale, atât seara, cât şi la masă, ba încă şi toată ziua.
Dar încă şi din alt motiv îţi este ţie mai uşor a-i mântui. Propovăduitorul, vorbind către o mare mulţime, nu ştie de ce boală suferă fiecare; de aceea, el trebuie în fiecare predică să aducă tot felul de doctorii. Voi, însă, nu aveţi trebuinţă de aceasta; mai vârtos puteţi cu o mică lucrare să produceţi o mare îmbunătăţire, căci voi cunoaşteţi deplin greşelile acelora care sunt cu voi în casă, şi de aceea puteţi întrebuinţa împotriva lor mijloacele cele mai potrivite.
Aşadar, iubiţilor, să nu amânăm grija pentru casnicii noştri, căci cea mai mare pedeapsă şi o nespusă muncă aşteaptă pe cei care se lenevesc pentru casnicii lor.
Apostolul Pavel zice lămurit: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai vârtos de casnicii săi, de credinţă s-a lepădat şi este mai rău decât cel necredincios” (I Timotei 5, 8).
Vezi, cât de ager atinge Pavel pe cei care nu se îngrijesc de casnicii lor? „Căci cine nu îngrijeşte de ai săi, cum va îngriji de cei străini?” (I Timotei 3, 5).
Eu ştiu că de multe ori v-am dat acest sfat, dar niciodată nu voi înceta, căci numai aşa voi fi slobod de toată răspunderea. Pentru aceea, adeseori, vă îndemn să vă îngrijiţi de mântuirea sufletească a celor de aproape ai voştri, pentru ca cele ce eu vă zic să pătrundă, în sfârşit, în adâncul sufletelor voastre.
Precum răsadurile, ale căror rădăcini se întind adânc în pământ, nu se pot birui de nici un vânt, aşa şi acele învăţături despre fapta cea bună, care se prind adânc în sufletul nostru, nu se pot smulge uşor de îndeletnicirile şi împrăştierile vieţii.
Spune-mi, iubitule: Să presupunem că tu vezi pe fiul tău aproape mort de foame. L-ai putea trece cu vederea sau, mai vârtos, nu i-ai face şi nu i-ai răbda toate, ca să-l scapi a muri de foame?
Deci, dacă tu nu treci cu vederea pe cel ce se chinuieşte de foamea trupească, cum ai putea să rămâi liniştit când fiul tău este ameninţat să piară de foamea învăţăturii celei dumnezeieşti? Meriţi tu, oare, numele de tată?
Această foame duhovnicească este mai primejdioasă decât cea trupească, căci moartea cu care ea se sfârşeşte este mai groaznică. De aceea, tu trebuie cu mult mai mult să gândeşti la liniştirea acestei foame.
Apostolul zice: „Creşteţi pe fiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Aceasta este cea mai frumoasă îngrijire a unui părinte; acestea sunt cele mai nobile osteneli pentru copiii săi. Din aceasta cunosc eu înrudirea firii, când părinţii au cea mai mare grijă tocmai pentru binele duhovnicesc al copiilor lor.

                                                                   Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire

Leave a reply

required